Biserica reformată din Túristvándi

Biserica din Túristvándi a fost construită în anii 1470-80. Cei mai importanţi moşieri ai satului, astfel probabil şi ctitorii bisericii au fost familiile Kölcsey şi Kende, dar începând din secolul XVI. găsim aici mai multe domenii mai mici aparţinătoare familiilor Perényi şi Báthory. Familiile Kölcsey şi Kende au construit probabil încă împreună biserica din Kölcse, în prima jumătate a secolului XIV, una dintre cele mai importante biserici patronate de aceste familii. Familia Kölcsey apare cu domenii şi pe teritoriul actual al localităţilor Tiszakóród, Túristvándi şi Nagyszekeres, astfel putem presupune că au contribuit la ridicarea bisericilor şi din aceste localităţi.

Biserica din Túristvándi a fost folosită pentru secole întregi ca loc de înmormântare pentru familiile Kölcsey şi Kende. Membrii familiei Kende au început să se deosebească de familia Kölcsey începând de la sfârşitul secolului XIV. şi au devenit familie separată. Ulterior, în 1515 şi familia Kende s-a împărţit în două ramuri, cea de Kölcse şi cea de Cégény. Membrii familiei Kende au fost statornici în urmărirea ritului reformat la care s-au convertit în secolul XVI, astfel găsim membrii acestei familii ca patroni ai mai multor biserici. Mai mulţi descendenţi ai acestui neam au devenit poeţi, scriitori, oameni politici sau savanţi. Au contribuit la ridicarea naţiunii fie ca politicieni conservatori sau liberali, ca preoţi, profesori, militari, oameni gospodari sau funcţionari. Una dintre cele mai impunătoare piese de patrimoniu, lăsate moştenire de neamul Kende este conacul Kölcsey-Kende, ridicată de către Zsigmond Kende pe malul râului Someş în 1833.

Biserica din Túristvándi a fost construită în stil gotic. Planimetria ei se compune dintr-o navă dreptunghiulară şi spre est un cor ce se închide cu trei laturi ale octogonului. Peretelui nordic al corului era adosată o sacristie cu plan pătrat, demolată în urma pătrunderii reformei protestante. Pe peretele nordic al corului au fost identificate pornirile bolţii cilindrice ale fostei sacristii, locaşurile grinzilor din lemnăria acoperişului acesteia, o nişă mică, pătrată şi uşa gotică dintre sacristie şi cor.

Arcul frânt este forma cea mai tipică pentru stilul gotic, a fost foarte des utilizată la închiderile de ferestre şi uşi. La Túristvándi, de exemplu, apare la poarta turnului, la ferestrele din cor şi din nava bisericii, dar şi la arcul triumfal ce a despărţit cele două părţi ale spaţiului interior. Răspândirea largă la nivel european poate avea la bază şi motive de încărcătură simbolică. În arhitectura eclesiastică simbolizează direcţionalitatea în sus, către ceruri. Din punct de vedere practic ogivele au avut însă şi dezavantaje, pe care constructorii trebuiau să le elimine în primul rând în cazul bolţilor. Structurile ogivale au însemnat greutăţi şi presiuni mai mari, care au necesitat întăriri laterale, realizate de obicei cu contraforturi. Astfel şi contraforturile au devenit elemente de bază ale goticului, cu rol hotărâtor şi în estetica construcţiilor – nu e întâmplător că lângă arcul frânt această formă este asociată până astăzi cu stilul gotic.

La fel ca în majoritatea bisericilor medievale, şi în cea din Túristvándi sunt despărţite cele două spaţii majore – corul şi nava – cu un arc triumfal. Acest element despărţitor marchează vizibil limita dintre spaţiul dedicat celebrării slujbei de către preoţi – corul, şi partea accesibilă pentru enoriaşi – nava bisericii. La pornirea celor două părţi ale arcului, spre interiorul acestuia se remarcă două orificii profilate, de formă pătrată. Aceste orificii au legătură mai degrabă cu decorarea bisericii, decât cu construcţia arcului, aşa cum se credea mai demult. Acestea sunt lăcaşuri ale unei grinzi ce purta cândva una sau mai multe statui de lemn. În Evul Mediu aceste reprezentări au avut un program strict, fiind obligatorie reprezentarea Răstignirii. Denumirea originală, latină a acestui tip – crux triumphalis, deci crucea triumfului – face trimitere la triumful dobândit de Hristos pe cruce. În limba maghiară denumirea lor indică locul obişnuit de amplasare: „diadalívkereszt”, deci crucea arcului triumfal.

În 1770 biserica a fost grav avariată de un incendiu, a ars aproape total şi numai peste opt ani au reuşit localnicii să o renoveze. În această fază a fost înlocuită bolta veche cu tavanul casetat. Lângă biserică a existat şi o clopotniţă, dar satul a vândut clopotniţa celor din Nemesborzova în 1858, iar de acolo a ajuns în muzeul satului din Szentendre. Turnul de astăzi a fost construit între anii 1858-1876, din zidărie, cu eforturi umane şi financiare deosebite.

Relativa bogăţie a satului Istvándi s-a datorat prezenţei râului Tur şi a morilor de apă de pe râu. Oamenii din satele înconjurătoare au ajuns aici foarte des aducându-şi cerealele la măcinat, astfel localitatea a devenit treptat un fel de centru local. Această bogăţie s-a păstrat şi în tradiţia orală. Era o vorbă din bătrâni că în turnul bisericii, de amiază şi  chemând la lumea la biserică era bătut un clopot de argint, făcut în 1595. Tradiţia spune că acest clopot a fost vândut în 1787 la restaurarea din temelii a bisericii, pentru a acoperi cheltuielile de renovare. O altă versiune susţine că în timpul războiului de independenţă condus de Rákóczi clopotul de argint ar fi fost îngropat în apropierea bisericii. Din cele două clopote existente astăzi cel mai mare provine din anul 1869 iar cel mic din 1923.