Nagyar, biserica reformată

Localitatea Nagyar de lângă cursul superior al Tisei, împreună cu localitatea învecinată, Kisar, apare în documente pentru prima oară în anul 1374. Din câteva izvoare de până la jumătatea secolului al XV-lea, rezultă că satul a trecut, datorită unor confiscări şi danii regale, prin mâinile mai multor nobili. În 1387, era confiscată de regele Sigismund de la familia Matucsinai şi dăruită fiilor lui Ioan de Santău (din fostul comitat Solnocul de Mijloc) şi altor nobili. Ladislau şi Ferenc Matucsinai, în 1395, primesc înapoi moşia Nagyar, dar aceasta este din nou este confiscată, în urma unor nelegiuiri (1436). În final, noi danii regale în această regiune, duc părţile divizate ale satului în stăpânirea unică a familiei Báthory.

Presupunem că după daniile din perioada lui Sigismund de Luxemburg a fost construită biserica parohială catolică, premergătoare bisericii actuale. Hramul bisericii nu este cunoscut. Din această biserică medievală s-a păstrat, de fapt, în biserica reformată de astăzi, doar zidurile de nord şi de sud ale vechii nave care constituie acum pereţii sanctuarului. După mai multe reparaţii (certe în 1642 şi 1748), în 1836, la o renovare de anvergură, biserica a fost lărgită înspre vest cu un spaţiu considerabil, iar absida dreptunghiulară a fost demolată .

Releveul clădirii a fost realizat în 1990 de către György Szekér. Cu ocazia acestor cercetări au fost dezvelite fundamentele absidei dreptunghiulare care a precedat-o pe cea actuală, dar şi două deschideri vechi – o fereastră gotică şi un portal cu ancadrament de piatră cu lintel, pe zidul sudic; de asemenea, două cruci de consacrare (una pe sud, alta pe nord) şi altă pictură murală (pe zidul nordic) .

În urma restaurării – în cadrul căreia, pe lângă decopertare, curăţire şi conservare, s-a realizat şi chituirea şi retuşarea lacunelor – aspectul frescelor a rămas fragmentar, însă unele porţiuni au devenit uşor lizibile privitorului. Dispuse pe două registre, frescele prezintă, în zece scene, Ciclul Patimilor. Montarea unei ferestre în cadrul unei renovări din secolul al XIX-lea a produs daune serioase în mijlocul celor două şiruri de imagini, registrul inferior suferind în întregime distrugeri însemnate. Aşa că, în afara primelor două scene, care s-au păstrat aproape integral, din celelalte se pot recunoaşte doar fragmente; două dintre ele au fost chiar distruse în întregime. Cu toate acestea, se poate observa că întregul ciclu a fost încadrat de un chenar decorativ cu vrejuri verzi (urmele acestuia se pot vedea pe marginea stângă) şi tot o astfel de bandă separa cele două registre; scenele au fost delimitate prin câte un simplu chenar roşu.

Ciclul începe în colţul stâng al registrului superior, iar subiectele scenelor decapate sunt în partea de sus: Intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină, Isus pe Muntele Măslinilor (? – distrusă), Prinderea lui Isus, Isus în faţa lui Pilat; în registrul inferior regăsim Ecce homo, Calvaria (?), Răstignirea, Punerea în Mormânt a lui Isus, Învierea (?, distrusă). La mai multe imagini din partea superioară apar alte scene secundare, mai mici.

Intrarea în Ierusalim este dominată de figura lui Isus călare pe măgar, cu mâna în poziţia binecuvântării. În faţa şi în spatele său, a fost figurat câte un grup de oameni care-l urmează: ceata discipolilor, înaintea lui, şi mulţimea care-l aştepta la poarta Ierusalimului. Oamenii ţin în mâini crengi înfrunzite, iar cineva îşi aşterne mantia înaintea lui. Deşi pictura urmăreşte convenţii vechi de mai multe secole, în reprezentare, unele elemente ale compoziţiei par derivate direct din gravuri germane de la sfârşitul secolului al XV-lea.

Imaginea următoare, Cina cea de Taină, de asemenea, denotă influenţa imaginilor gravate: Isus şi discipolii stau în jurul unei mese dreptunghiulare, iar Ioan se apleacă spre Isus. Un element semnificativ este gestul personajului central, prin care îi oferă o bucată de pâine lui Iuda, înveşmântat în galben, cel care mai târziu îl va trăda. Pasca şi mielul din mijlocul mesei sunt în acelaşi timp şi simbolul sacrificiului adus de Isus. Prin ferestrele din fundal putem vedea alte două scene: la stânga, Isus îşi ia rămas bun de la mama sa, iar în mijloc, într-o clădire cu arcade, se desfăşoară scena Spălării picioarelor.

Despre a treia scenă de dimensiuni mari, distrusă în întregime, putem doar bănui că a avut tema Isus pe Muntele Măslinilor. Lângă fereastră, din a patra scenă există fragmente, din care se pot identifica pe partea dreaptă soldaţii, toţi întorşi către centrul imaginii, din Prinderea lui Isus. Cea de-a cincea scenă (ultima din registrul superior), din nou s-a păstrat în stare mai bună: aici îl vedem pe Isus în faţa lui Pilat. Isus (a cărui faţă s-a degradat) este înconjurat de soldaţi şi condus în faţa lui Pilat, care stă pe un tron din zona stângă a imaginii. În fundal, într-o scenă secundară (fragmentară) putem vedea figuri aflate în jurul focului şi un soldat cu cămaşă de sârmă, aparţinând momentului în care Petru îl neagă pe Isus.

Al doilea registru începe cu o imagine fragmentară, din care se conservă doar partea superioară din stânga. Aici putem vedea un grup care îl conduce pe Mântuitor (recognoscibil după coroana de spini). Probabil este vorba de scena Ecce homo, când Pilat îl predă mulţimii. Mulţimea furioasă trebuie să fi ocupat odinioară colţul stâng, inferior, al imaginii. Din următorul cadru s-a păstrat doar scena secundară din colţul stâng superior unde îl vedem pe Iuda sinucis prin spânzurare cu o mantie galbenă. Detaliul a aparţinut Drumului spre Golgota.

Din imaginea de lângă fereastră, Răstignirea, s-au păstrat doar câteva fragmente tipice: crucea (pe ea, capul şi braţul drept al lui Isus) şi un fragment al unuia dintre păcătoşi. Partea dreaptă a tabloului a fost distrusă de fereastră, şi doar jos se văd detalii din hainele unor martori. În continuare, tocmai această zonă inferioară a păstrat detalii importante, şi anume, din Plângerea lui Isus la baza crucii. Aici se pot vedea trupul lui Isus scos de pe cruce şi jeluitorii care îl înconjoară. Ultimul cadru s-a distrus în întregime, însă se poate presupune că subiectul său era Învierea.

Datorită stării slabe de conservare (cu ştersături şi lacune), dar şi datorită completărilor, despre stilul frescelor nu se pot spune prea multe lucruri; însă, tipologia compoziţională a cadrelor păstrate în stare bună ne oferă puncte de reper foarte bune legate de sorginte şi legături artistice. Este vorba despre compoziţii originare din Ţările de Jos, care la sfârşitul secolul al XV-lea au fost transmise în Europa Centrală prin gravuri germane (ex: Israel von Meckenem, cca 1445-1503, şi alţii) . Frescele de la Nagyar se pot pune în relaţie directă cu mai multe astfel de gravuri.

În acelaşi timp, compoziţia primelor două scene (Intrarea în Ierusalim şi Cina cea de Taină) arată o asemănare accentuată cu imagini având aceleaşi teme din Schottenaltar-ul de la Viena, care se inspiră din modele asemănătoare. Ultimele cercetări îl consideră drept autor principal al altarului pictat în atelierul vienez, în jurul anului 1469, pe Hans Siebenbürger, şi se acordă tot mai multă atenţie şi urmaşilor transilvăneni ai acestui tip (altarele principale de la Mediaş şi Biertan etc) . Din păcate, din Ciclul Patimilor de la Mediaş lipsesc tocmai acele scene care la Nagyar se pot studia cel mai bine. Printre urmaşii Schottenaltar-ului se numără şi acel pictor, care a pictat, în 1488, Ciclul Patimilor din pronaosul Bisericii din Deal de la Sighişoara.

Ceilalţi ucenici ardeleni ai atelierului Schottenaltar-ului – printre care şi pictorul Ciclului Patimilor de pe altarul principal de la Mediaş – urmăresc din punct de vedere compoziţional soluţionările din Marea Patimă a lui Israhel van Meckenem. Tot ea a constituit şi modelul principal al pictorului de la Nagyar. Marea Patimă a fost pictată în jurul anului 1480, iar gravurile s-au bucurat de o popularitate neegalată până în jurul anului 1500. La nivelul Ungariei, cel mai recunoscut exemplu al influenţei acestora îl reprezintă cele opt imagini de pe aripile altarului principal de la Lőcse (începutul secolului al XVI-lea). Înrudit cu picturile de la Nagyar este şi Ciclul Patimilor de la Nagyőr (Strážky, regiunea Spiš), realizat în jurul anilor 1500-1510. În cazul său, în partea superioară a peretelui vestic al navei sunt pictate tot zece scene dispuse pe două registre (sus patru, dedesubt şase scene), dar subiectul acestora nu este pe deplin identic cu cele de la Nagyar.

Tot pe gravuri similare se bazează şi Ciclul Patimilor din biserica evanghelică din Râşnov, pictat pe zidul nordic al corului şi însemnat cu anul 1500 . În cazul din urmă, şi naraţiunea se poate compara: imaginile (deocamdată, doar parţial decapate) prezintă Patimile începând cu Cina cea de Taină şi se încheie cu Învierea. În pofida micilor diferenţe, scenele corespunzătoare (ex. Punerea în Mormânt) dau dovadă de aceeaşi concepţie şi de modele asemănătoare. Merită notat şi faptul că şi în pictura de la Râşnov apare încadrarea scenelor cu acelaşi chenar decorativ, constituit dintr-un vrej înfrunzit cuprins între două benzi, precum şi cel păstrat la marginea stângă a frescelor de la Nagyar. Pe baza acestor analogii putem data frescele de la Nagyar în jurul anului 1500. Nu este exclus ca meşterul, autorul unor lucrări de înaltă calitate, să fi ajuns în sătucul de pe malul Tisei datorită stăpânilor moşiei, din familia Báthory.