Szamosbecs, biserica reformată

Prima semnalare documentară a acestei aşezări de pe malul Someşului, care până în ultimul sfert al veacului a XIV-lea s-a aflat în domeniul regal, este legată de parohia catolică şi de preoţi de-ai săi listaţi în registrele dijmelor papale din anii 1332-1334. Aşadar, se poate admite că parohia Szamosbecs a arhidiaconatului Ugocsa din episcopia Transilvaniei avea atunci, pentru nevoi liturgice, o construcţie proprie. În afară de registrele invocate, nu mai sunt cunoscute alte izvoare de cancelarie care să ateste, direct sau indirect, parohia catolică şi/sau biserica sa. Însă, în cursul renovărilor de la începutul anilor 1980, a intrat în discuţia despre istoria bisericii o inscripţie cu anul 1481 care a fost incizată pe suprafaţa unei cărămizi (de provenienţă necunoscută). Înafara ei, mai există şi informaţii despre o epigrafă din navă, cu anul 1683, potrivit căreia, biserica renovată atunci era consacrată Sfintei Treimi; dedicaţia poate să provină din Evul Mediu.

Cu toate că a suferit intervenţii de-a lungul timpului, biserica reformată a localităţii, o construcţie de dimensiuni reduse, a păstrat vechea orientare est-vest şi structura medievală. Nava dreptunghiulară se continuă la est cu un sanctuar încheiat în cinci laturi dintr-un octogon, decroşat cu aproximativ o lăţime de zid. Planul unei foste sacristii adosate sanctuarului la nord, demolată în Epoca Modernă, a fost clarificat prin cercetări din anul 1979. Turnul adosat peretelui sudic al navei a fost construit în 1837, iar antecedente medievale nu i-au fost găsite. Zidurile sanctuarului şi ale navei erau odinioară întărite cu contraforturi dispuse oblic la colţuri sau perpendicular (în cazul celui median, al laturii sudice). Pereţii au fost ridicaţi din cărămidă, iar detaliile din piatră.

Soclul, care cu siguranţă înconjura odinioară toată clădirea, a fost îndepărtat cândva înainte de cercetările din anul 1979, iar cel pe care îl vedem astăzi, cu  cărămizi profilate, s-a realizat în anii 1980 (cu toate că pentru această restaurare nu au existat mostre originale). Nu cunoaştem nici cornişa medievală a clădirii, deoarece, cu ocazia unei renovări moderne, s-a renunţat la ea. Frontul vestic al navei este întrerupt de o singură deschidere, cea a unei intrări în arc frânt. Partea inferioară a ancadramentului este mult deteriorată, dar este clară profilatura cu retrageri care constă dintr-un mic listel, o semibaghetă, o cavetă (sfert de cilindru), un element care  a avut secţiunea în formă de pară(?), o baghetă subţire, o cavetă şi un listel.

Elementele profilaturii pornesc dintr-un soclu, iar la vârf liniile sale se intersectează în mai multe puncte. Peretele sudic al navei are două ferestre relativ asemănătoare: cu închideri în arc frânt, goluri duble separate de menouri (la cea estică menoul merge până la vârful arcului) şi montanţi în retragere, iar cu traforuri sub formă de migdală la părţile superioare. La portalul sudic găsim tot închidere în arc frânt; partea dreaptă, distrusă, i-a fost completată cu lemn. Profilatura în retragere constă dintr-un listel, o semibaghetă, o cavetă şi un nou listel în retragere care se intersectează în vârf. Peretele nordic al navei este fără deschideri, însă pe latura sudică a sanctuarului mai există două luminatoare identice la care se repetă formele celor de la navă (chiar şi în privinţa traforurilor). La capătul estic sanctuarului se vede o fereastră mică, îngustă, care are la interior o închidere în unghi realizată din cărămizi. Pe zidul nordic al sanctuarului a fost găsită uşa sacristiei.

În interiorul bisericii, înafara celor menţionate mai sus, nu există alte urme medievale. Cercetările invocate au arătat că acest lăcaş nu a fost boltit nici la începuturi. Arcul triumfal a fost realizat din cărămidă, iar la stâlpul său nordic s-a putut constata că soclul era profilat. Arcul de deasupra montanţilor este rezultatul unei intervenţii din Epoca Modernă, iar forma medievală îi rămâne necunoscută. Pe latura vestică a peretelui nordic al absidei se poate vedea ancadramentul în arc frânt, de piatră, al fostei intrări înzidite a sacristiei, cu profilatura având muchiile teşite. Sub fereastra estică a peretelui sudic se mai poate observa o nişă cu terminaţia în unghi. Urmele din piatră cioplită ale bolţii de odinioară a absidei au fost descoperite pe zidurile perimetrale. Pe baza lor putem presupune că nervurile au avut profilatura alcătuită din două cavete succesive. În sanctuar, în urma săpăturilor a fost dezvăluit fundamentul de cărămidă al altarului medieval.

În legătură modul de realizare al luminatoarelor bisericii, cercetările au dezvăluit că s-a procedat la fel precum la bisericile din Nagyszekeres şi Túrricse: pentru ele, în timpul construcţiei s-au lăsat locuri libere, ulterior fiind montate elementele din piatră şi completate golurile rămase în zidărie. Totodată, s-a remarcat că biserica a fost construită într-o singură etapă.

Pentru vechimea construcţiei, există, aşadar, câteva repere. Deşi nu se cunoaşte provenienţa cărămizii inscripţionate, s-ar putea accepta anul 1481 drept an al înălţării bisericii. Detaliile arhitecturale relevante pentru o datare, precum profilele intersectate ale portalurilor sau traforurile ferestrelor, nu contrazic această datare. Trebuie remarcat totuşi, că pentru anii 1480, la limita rurală a regatului maghiar, acest limbaj decorativ ar fi cam timpuriu; în această perioadă, forme similare sunt întâlnite mai mult în arhitectura nobiliară. De aceea, adoptarea lor în cazul unei biserici modeste dint-un sat sătmărean poate ridica semne de îndoială. Totuşi, această dată timpurie s-ar putea explica prin realizarea elementelor sculptate din piatră într-un atelier şi nu la faţa locului. Comanditarul de rang nobiliar putea fi familia Drágfi, care deţinea satul.