Biserica reformată din Kisszekeres

Satul Kisszekeres este menţionat pentru prima dată în documente din 1181. Nu cunoaştem cum şi când a fost distrus satul, dar biserica din perioada casei regale Arpadiene este cunoscută doar din documente, fundaţia pereţilor fiind identificată prin săpături în 1986. Această primă biserică a fost datată de specialişti ca fiind din secolul XII. –XIII. Pe locul acesteia a fost construită la sfârşitul anilor 1400 noua biserică, existentă şi azi. După convertirea satului la calvinism şi interiorul bisericii a fost transformat conform noilor reguli liturgice. Bolţile ogivale au fost înlocuite cu un tavan plan din scânduri, contraforturile au fost demolate, la fel ca şi arcul triumfal ce despărţise corul de nava bisericii, unele ferestre au fost zidite, pereţii au fost văruiţi alb pentru a acoperi picturile murale.

În cursul renovării a fost reconstruită pornirea arcului triumfal de odinioară, iar fosta închidere a arcului a fost reconstituită prin linia lămpilor prinse în tavan. A fost reconstituită şi ierarhia nivelurilor spaţiilor: diferenţa de cotă între navă şi cor. În locul tavanului de lemn distrus care închisese spaţiul navei, a fost realizat un tavan de lemn nou, cu formulări artistice contemporane. Formele construcţiei, faţadele, deschiderile reflectă toate înfăţişarea medievală a construcţiei, a fost re-schiţată prin formele unei intrări acoperite şi sacristia demolată.

Reforma protestantă a adus şi la Kisszekeres reînnoirea vieţii spirituale, a liturghiei şi transformarea bisericii. În partea estică a judeţului Szabolcs-Szatmár-Bereg bisericile folosite cândva de romano-catolici azi sunt folosite aproape toate de către reformaţi. Acest fapt se datorează unor factori istorici: reforma protestantă s-a răspândit foarte repede şi cuprinzător, iar enoriaşii noului cult au preluat în mod firesc bisericile folosite de strămoşii lor. Protestantismul s-a opus utilizării dese a elementelor liturgice proprii catolicismului, şi în locul acestora a promovat drept pilon al vieţii congregaţionale slujba divină centrată în jurul predicii în limba maternă. În consecinţă, cele mai importante şi mai ornate obiecte din interiorul bisericilor au devenit amvoanele. Dacă a existat deja astfel de obiect medieval, acesta a fost înlocuit in situ (Csenger), noile amvoane fiind amplasate în mijlocul bisericii, în apropierea arcului triumfal, ca să fie vizibile şi auzibile de oriunde. Coroana amvonului din Kisszekeres, sfinţit în 12 iulie 1771 este poate cea mai frumoasă operă de artă a meşterului Gábor Vasvári Ódor, care a lucrat şi în alte biserici apropiate, ca Mánd, sau Nagyszekeres. Coloratura bogată a amvoanelor se regăseşte şi pe scaunele lui Moise, pe parapeturile de galerii şi de bănci realizate în perioada reformei protestante.

La sfârşitul secolului XVIII. congregaţiile reformate din zona Tisei superioare au reuşit să se întărească suficient pentru a-şi permite ornarea interioarelor de biserici cu mobilier pictat: masa sfântă şi amvonul au fost primele, scoase astfel în evidenţă, dar de obicei au urmat şi tavanele de lemn, balustrada galeriilor, băncile şi scaunele preoţilor. Pe cei ce au realizat aceste obiecte îi numim astăzi tâmplari-zugravi, de fapt tâmplari care au putut împodobi cu pictură obiectele realizate.

Dintre obiectele de mobilier ale bisericilor reformate merită acordată atenţie băncilor de preoţi, băncilor şi parapeturilor de galerii. În Evul Mediu liturghia a fost ascultată de enoriaşi stând în picioare, nefiind răspândite băncile în biserici. Preotul care celebra slujba şi episcopii au avut, din cele mai vechi timpuri, locuri în corul bisericii, deseori în sedilii adâncite în peretele sudic. În urma apariţiei comunităţilor monahale în cor au apărut stranele. În perioada feudală au primit dreptul de a sta jos în biserică şi conducătorii laici: mecenaţi, patroni, care au comandat scaune sau bănci. La reformaţii maghiari, în cursul răspândirii protestantismului, scaunul canonicului a fost transformat în scaunul lui Moise, locul de şedere al preotului. Nobilii, funcţionarii, conducerea satului, meşteşugarii, în general persoanele cu alte îndeletniciri decât agricultura, şi în mod normal prezbiteriul s-au putut bucura de poziţii privilegiate. Mobilarea bisericilor cu locuri de şedere s-a răspândit începând din secolul XVII. Locul din biserică s-a moştenit, cunoaştem cazuri de testamentare a locurilor, dar şi cazuri, când enoriaşii şi-au vândut locul, fără ştiinţa bisericii, desigur. Între 1711-81 în mai multe locuri biserica era nevoită să pornească anchete pentru stabilirea modului de ocupare a locurilor din biserică, pentru că enoriaşii deseori au pornit procese pentru aceste locuri.

Indiferent de confesie, regula cea mai veche în ordinea ocupării locurilor din biserici a fost separarea pe sexe: bărbaţii au ocupat locurile din partea dreaptă iar femeile cele din partea stângă. În afară de segregarea strictă pe sexe, a devenit generală separarea pe generaţii a locurilor de şedere, respectiv de a sta. Schimbările în starea civilă sau înaintarea în vârstă a însemnat modificări în dreptul la locuri din biserică. Fetele s-au străduit să prindă un loc în primul rând, între fetele de măritat. Băieţii şi bărbaţii tineri căsătoriţi au ocupat locurile din galerie. Bărbaţii tineri puteau coborî din galerie de obicei când ocupau locul lăsat în urma decesului părintelui. Bărbaţii căsătoriţi au stat sub galerie, în jurul porţii de intrare, sau în afara bisericii. Cei mai în vârstă aveau locuri în bănci.