Biserica reformată din Szamosújlak

Numele Újlak apare prima dată în documente în anul 1314, sub forma Wylok. Un document din anul 1329 informează deja despre terminarea bisericii cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, a cărei ctitor cu siguranță era familia Zombok, originară din neamul Gut-Keled, posesoare a comunei din secolul al XIII-lea. În 1332 deja găsim numele satului pe lista dijmelor papale, care mărturisește despre o parohie funcțională. În jurul anului 1545 au preluat religia reformată de la cercul reformaților din curtea lui Gáspár Drágffy din Ardud. Între 1589 și 1595 catolicii și reformații din sat se luptau pentru proprietatea bisericii. Prima dată reformații au transformat-o într-o biserică puritană, după care catolicii au reconstruit-o. În sfârșit, ca și în cazul așezărilor din împrejurime, biserica a devenit a reformaților, și după un timp și majoritatea sătenilor au devenit reformaţi.

Biserica gotică timpurie se află la marginea satului, aproape de digul râului Someș. Cu toate reconstrucțiile ulterioare, încă ne arată clar planimetria originală de la începutul anilor 1300 și formele stilistice de datare: corul cu închidere în trei laturi dintr-un octogon este legat cu un arc de triumf de nava dreptunghiulară fără turn.

Biserica a păstrat aproape în totalitate forma sa originală, fiind construită în Evul Mediu în două faze. Prima, datorită planului poligonal al corului nu poate fi datată mult mai devreme de sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. Din această perspectivă, nu poate fi exclusă ca biserica actuală să fie cea cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, amintită de documente în anul 1329. Ataşată de partea nordică a corului se află sacristia, cu un plan aproape pătrat, care este reconstrucția unei părți anterior demolate. Sacristia este legată de cor cu o ușă cu ancadrament de piatră de formă gotică.

În anul 1857 a fost sfințit noul turn de lemn al satului, care însă nu era longeviv, deoarece în 10 iulie 1865, în incendiul pornit de la casa dascălului a ars împreună cu majoritatea satului, fiind distrus și unul dintre clopote. La reconstrucția din 1867 a fost construită lângă biserică o clopotniță simplă. În interiorul bisericii, pe latura vestică și cea estică au fost construite galerii din lemn, vopsite în culoare albastră. Sunt foarte simple și aproape fără decorațiuni. Au fost executate împreună cu mobilierul bisericii în anul 1867.

Sacristia veche avea boltă semicilindrică cu penetrații, care a fost transformată la începutul secolului al XVI-lea în boltă în cruce, cu arc frânt. Acoperișul abrupt al bisericii s-a distrus probabil în incendiul din 1865. În locul lui a fost construit un acoperiș plan simplu, al cărui material de lemn s-a distrus cu timpul, iar sub învelişul de tablă a pătruns în multe locuri apa. Biserica a fost reconstruită cu ajutorul Oficiului Național al Monumentelor între anii 1992-1996. În urma săpăturilor și cercetărilor de pereți au fost obținute multe informații. Lipsa documentelor autentice referitoare la acoperișul original a cauzat probleme la renovare, motiv pentru care s-a luat ca punct de pornire structura acoperișurilor păstrate la biserici asemănătoare din Ungaria şi s-a proiectat un acoperiș din piloni susținători cu gratii, structura fiind potrivită cu elementele acoperișului original, rezultând un aspect spectaculos. Reconstrucția de specialitate, de nivel profesional pretenţios a fost onorată cu diploma Europa Nostra, ce a atras atenția asupra protejării monumentelor din județ și din regiune.