Căpleni, biserica romano-catolică

În epoca arpadiană s-a întemeiat la Căpleni mănăstirea ce urma să aibă cea mai îndelungată existenţă din istoria fostului comitat Satu Mare. Localitatea poartă probabil numele acelui Kaplony (sau Kaplyon) după care s-a intitulat întregul neam omonim.  Localitatea s-a aflat până spre zilele noastre în proprietatea familiei Károlyi, descendentă din neamul Kaplony. Cronicarul Simon Kézai sugera o relaţie între neamul Kaplony şi Cund – cea de-a cincilea căpetenie din fruntea triburilor maghiare care au ocupat Pannonia – stabilit în Regiunea Nyírség, unul dintre fii săi purtând numele de Cupian = Kaplony.  În versiunea Cronicii Pictate se menţionează şi faptul că, după adoptarea creştinismului, aceştia au ctitorit o mănăstire la Căpleni.  Această datare pare prea timpurie, istoriografia tinzând să plaseze întemeierea mănăstirii cel târziu în secolul al XI-lea. Karácsonyi János argumenta că, deşi neamul Kaplony nu era originar din zonă, stabilindu-se aici doar în veacul al XI-lea, mănăstirea de la Căpleni constituia o verigă de legătură între diferitele ramuri ale neamului, având această funcţie şi în secolul al XIII-lea, dar perpetuând realităţi mai vechi, de pe la finele veacului al XI-lea.  Györffy György  susţinea întemeierea timpurie a mănăstirii judecând după hramului acesteia: Sf. Martin . Conform tradiţiei locale –transmise de Károlyi Sándor– mănăstirea a fost ctitorită în 1080.  Dacă acceptăm această datare, lăcaşul de la Căpleni s-ar număra printre cele mai timpurii mănăstiri patronale din Regatul Ungariei medievale (vezi şi Zselicszentjakab, Ungaria 1061; Sazdice, Slovacia 1067). Deocamdată însă nu deţinem nici argumente arheologice nici de istoria artei care ar putea să o confirme. Dacă nu luăm în considerare documentul emis în 1195, dispărut între timp şi cunoscut doar pe baza unei citări din 1711,  primele menţiuni referitoare la mănăstire datează din secolul al XIV-lea.  Acestea sunt documentele unui proces privitor la posesiunile fundaţiei, din care nu aflăm însă cărui ordin îi aparţinea mănăstirea, nici dacă în fruntea ei se afla un abate.

Astfel şi apartenenţa la ordinul benedictin a mănăstirii se dovedeşte a fi o simplă supoziţie.  Inventarul din 1444 ne comunică date importante despre starea mănăstirii.  Nu ştim până când a funcţionat ca mănăstire,  dar avem informaţii că după războaiele otomane clădirea era în ruină. Văzând starea de degradare a lăcaşului, Károlyi Sándor a reîntemeiat mănăstirea dăruind-o franciscanilor salvatorieni. Actul de fondare a fost emis în 1711, iar în perioada următoare ansamblul a fost reconstruit. În cursul lucrărilor de restaurare, finalizate în 1740, biserica mănăstirii şi-a păstrat în mare parte structura originală, fiind renovate doar bolţile şi acoperişul.  În 1834 un cutremur a avariat grav biserica: bolţile s-au surpat şi au apărut crăpături mari în zidurile clădirii.  Familia patronală, Károlyi, l-a desemnat pe arhitectul Ybl Miklós pentru reconstrucţia lăcaşului. Prin urmare biserica a fost renovată radical, în stil neoromanic, sfinţirea acesteia fiind oficiată în 1848.  Exceptând doar câteva intervenţii ulterioare mai mici, edificiul şi-a păstrat până în zilele noastre forma dobândită cu ocazia acestei reconstrucţii.  

Clădirea a trezit interesul istoricilor de artă la puţină vreme după renovare, tocmai datorită releveelor întocmite pentru documentarea lucrărilor. În relatarea despre călătoriile sale din Ungaria din 1854-1855, Rudolf Eitelberger menţiona că, graţie arhitectului Ybl Miklós, a obţinut desenele întocmite despre biserica recent demolată din Carei.  În articolul său scris despre mănăstirea din Diakovce (Deákmonostor, Slovacia) Ipolyi Arnold se referea şi la biserica mănăstirii din Căpleni, pe care o credea însă a fi în Carei, bazându-se tocmai pe relatarea lui Eitelberger.  Ulterior, în studiul său publicat în 1861 în revista Archaeologiai Közlemények Ipolyi menţiona deja locaţia corectă, citând de data aceasta informaţii preluate de la Ybl, care aparent se pregătea să editeze releveele clădirii.  Din păcate, publicaţia respectivă nu a mai apărut, dar ulterior s-a editat un număr destul de mare de desene referitoare la biserica de odinioară. Cu toate acestea, analiza detaliată a edificiului romanic dispărut nu s-a efectuat încă.

Anumite părţi ale acestuia au fost încastrate în clădirea actuală, iar pentru încercările de reconstituire a înfăţişării bisericii originale ne stau la dispoziţie o serie de planuri şi relevee istorice. Cele mai vechi sunt cele 16 desene realizate în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în cursul renovării baroce a lăcaşului. Acestea au fost publicate recent de către Terdik Szilveszter. Cele trei planuri care se regăsesc în această serie reprezintă biserica doar în linii mari, destul de inexact.  Releveele întocmite la finele secolului al XVIII-lea sunt în schimb mult mai detaliate, acela semnat de Zimán Ferenc (1783) fiind probabil cel mai exact.   Desenul contemporan al lui Révai Miklós  se concentrează mai mult asupra proiectului de reconstrucţie, redarea planului bisericii corespunzând însă în mare cu desenul lui Zimán. A treia şi cea mai veridică serie a reprezentărilor istorice o constituie releveele întocmite în preajma anului 1842, înainte de renovare. Gravura realizată după planul original din această serie se cunoaşte de mult, datorită lui Eitelberger. Bara Júlia a fost cea care a găsit apoi planul original, cotat.  Probabil că pe baza celui din urmă a fost întocmită varianta finală, trasă în tuş a planului, care însă s-a pierdut între timp. Din varianta finală a acestei serii de relevee se păstrează în schimb, în Colecţia de Relevee a Oficiului pentru Protecţia Patrimoniului Cultural (Kulturális Örökségvédelmi Hivatal, Budapesta, Ungaria) alte trei desene, care reprezintă faţada sudică, faţada estică, respectiv o secţiune a clădirii (cea de-a doua ilustraţie publicată de Eitelberger a fost realizată după aceasta din urmă).  În cele ce urmează vom încerca să reconstituim imaginea bisericii medievale bazându-ne în primul rând pe reprezentările istorice menţionate.

Releveele redau suficient de clar planimetria clădirii. Biserica avea trei nave, nava principală fiind aproximativ de două ori mai largă decât colateralele, fapt care trimite către caracterul arhaic al edificiului.  Corul bisericii era format dintr-o absidă flancată de două absidiole încheiate semicircular, precedate de câte un spaţiu mai scurt, de plan dreptunghiular. În comparaţie cu absidiolele, absida centrală era deplasată mai spre răsărit, fapt datorat lăţimii mai mari a arcului de triumf. Absidele, mai înguste decât navele corespunzătoare, erau dispuse în ax, ceea ce indică o construcţie unitară. Arcul de triumf al absidei principale prezenta pe laturile dinspre nava centrală nişe încheiate semicircular, care se înălţau până la nivelul capitelurilor stâlpilor; deasupra închiderii nişelor pornirea arcului se sprijinea pe câte o colonetă angajată. Pe desenul faţadei estice remarcăm faptul că absida centrală este mai înaltă decât cea nordică, însă nu întrecea în înălţime absidiola sudică. În această privinţă nu putem exclude pe de-o parte demontarea ulterioară, parţială a absidei centrale,  pe de altă parte însă fenomenul neobişnuit poate fi datorat supraînălţării ulterioare a absidiolei sudice, care în mod excepţional atinge înălţimea zidului colateralei. 

Secţiunea clădirii indică faptul că biserica originală era o bazilică, faţadele acesteia pierzându-şi însă aspectul bazilical în epoca barocă, odată cu construcţia unei şarpante comune pentru cele trei nave. Astfel, nu cunoaştem detalii despre aspectul original al zidului navei centrale care se înălţa deasupra nivelului colateralelor. În comparaţie cu biserica din Lébény, se pare că la Căpleni zidul navei centrale se înălţa mai puţin deasupra colateralelor, ceea ce ar putea indica o demontare parţială din epoca modernă. 
Corpul bazilical era format din patru travee completate pe latura apuseană de traveea corespunzătoare turnurilor vestice. Traveele aveau dimensiuni diferite, detaliu marcat pe toate cele trei planuri relevante despre biserica veche (planurile întocmite de Zimán, Révai şi Ybl). Astfel cea de-a doua travee dinspre răsărit era cea mai lungă, cea din vecinătatea turnurilor fiind cea mai scurtă. Corpul bazilical se compunea din spaţii rectangulare, majoritatea dreptunghiulare, doar traveele din capătul răsăritean al colateralelor fiind apropiate de pătrat.

Conform planurilor întocmite în secolul al XVIII-lea, stâlpii corpului bazilical aveau secţiunea identică. Pe desenul din veacul al XIX-lea sunt marcaţi însă stâlpi de forme diferite. Planul redă în capătul estic al navei o pereche de stâlpi fasciculaţi având nucleul cu secţiunea pătrată. Stâlpii apuseni erau asemănători, doar muchiile vestice, dinspre nava centrală ale acestora fiind amplificate ulterior, probabil cu ocazia extinderii tribunei vestice. Pe planul lui Ybl apar stâlpi centrali cu secţiunea patrulobă, ceea ce corespunde formei stâlpilor redaţi pe cele două planuri de secol XVIII. Elementele de rezistenţă marcate pe secţiunea bisericii par a fi stâlpi fasciculaţi cu nucleu prismatic, aceasta fiind probabil forma cea mai frecvent utilizată în biserică.  Arcadele sprijinite pe stâlpii navei se caracterizau prin muchia treptată (cel puţin pe latura dinspre nava centrală). 

Pe planul semnat de Eitelberger figurează semicoloane şi în colaterale, în dreptul stâlpilor, elemente care nu se regăsesc pe planurile mai vechi. Pe releveul original Ybl a marcat şi a colorat semicoloanele estice, în cazul celor din mijloc (ca şi în cazul celor estice) a marcat un arc turtit cu linie continuă şi respectiv un semicerc mai mic cu linie punctată, fără să le coloreze. Semicoloanele vestice sunt marcate doar cu linie punctată, acestea nefiind luate în considerare nici la precizarea distanţei dintre stâlpi.  Pe secţiune sunt marcate semicoloanele estice: coloanele angajate care susţin arcul de triumf al colateralelor sunt mai scunde decât stâlpii navei; semicoloanele sunt de aceeaşi înălţime cu stâlpii şi susţin un arc dublou mai înalt decât absidiola, fiind probabil la nivelul arcelor dublou din colaterale. Pe secţiune remarcăm apoi încă un arc dublou semicircular care coboară pe colonetele angajate scunde, susţinute de console (soluţii asemănătore întâlnim spre exemplu în biserica din Pannonhalma (Ungaria), la extremităţile răsăritene ale navei centrale). Se pare că segmentarea treptată a bolţii semicilindrice prin arce dublou de înălţimi diferite servea pentru rezolvarea diferenţei considerabile de înălţime dintre absidiole şi colaterale.

Corpul bazilical era delimitat spre vest de două turnuri. Conform planurilor datând de la finele secolului al XVIII-lea, nivelul inferior al turnurilor era deschis, colţurile interioare ale acestora constând din câte un stâlp care permitea circulaţia liberă între parterul turnurilor şi colaterale.  Planul lui Ybl redă cel mai fidel forma stâlpilor menţionaţi: aceştia aveau nucleul prismatic, asimetric, cu latura dinspre interior mai lată, respectiv cu o semicoloană angajată pe latura vestică (planurile mai vechi reprezintă doar nişte stâlpi prismatici). Pe planul din secolul al XIX-lea remarcăm un zid subţire care delimita parterul turnului sudic de colaterală. Acesta pare a fi rezultatul unei intervenţii ulterioare. Spaţiile de la nivelul inferior al turnurilor sunt delimitate şi pe cele două planuri mai vechi, din secolul al XVIII-lea, pe unul dintre ele  fiind marcate în această zonă nişte cruci, indicând probabil altare. Astfel, presupunem că în spaţiul de sub turn(uri) au fost amenajate la un moment dat capele. Actualmente o scară în spirală urcă în tribună pornind de la parterul turnului nordic, în timp ce la nivelul inferior al turnului sudic funcţionează capela dedicată Fecioarei din Lourdes, probabil ca o perpetuare a tradiţiei mai vechi. Planul întocmit de Révai, în schimb, nu indică altare la parterul deschis al turnurilor, ci doar în abside.

Dintre toate planurile care ne stau la dispoziţie unul singur, întocmit în secolul al XVIII-lea (care reprezintă conform părerii formulate de Terdik unul dintre primele proiecte de reconstrucţie), pare să marcheze bolţi: astfel, în spaţiul flancat de turnuri remarcăm bolţi în cruce (fără ogive?).  Totuşi, având în vedere că autorul desenului nu a indicat bolţi în restul clădirii, presupunem că intenţiona să sugereze de fapt tribuna vestică. Despre înfăţişarea celei din urmă nu deţinem informaţii relevante. Nu se ştie dacă tribuna se situa doar în spaţiul dintre turnuri (ca la Türje, Ungaria), sau se extindea şi la primul etaj al turnurilor (ca la Acâş, Herina sau la Lébény, Ungaria), ori dacă era eventual asimetrică (ca la Ják în Ungaria sau Krplivnik în Slovenia).  Nu se cunoaşte nici accesul medieval la tribună, dar de vreme ce releveele nu marchează vreo scară amenajată în grosimea zidului, presupunem că se urca pe una construită lângă perete, ca şi la Herina sau la Acâş. Releveele indică însă existenţa unor porţi în prima travee a colateralelor, fapt care infirmă ipoteza anterioară, dar vom reveni asupra problematicii porţilor mai jos.

Releveele analizate indică, în schimb, scări practicate în grosimea zidului pe latura răsăriteană a edificiului, între absidiole şi corul principal. Aceste scări în spirală, amplasate simetric, se accesau în dreptul stâlpilor situaţi la capătul vestic al zidurilor ce delimitau absidele. În mod curios, pe secţiunea clădirii nu apare baza scărilor, ceea ce Takács Imre explica prin faptul că desenul ar prezenta traveea a doua a corpului bazilical.  Pe secţiune figurează însă sacristia şi accesul în sacristie care se realiza din prima travee. De asemenea, şi în cazul colateralelor, se pare că secţiunea redă absidiolele şi peretele de deasupra acestora. Faptul că accesul la scările în spirală este totuşi acoperit de stâlpi nu are altă explicaţie decât că secţiunea este inexactă (din păcate nu s-a păstrat planul din această serie a reprezentărilor care ar lămuri exact semnificaţia inscripţiei de pe secţiune: „Durchansicht nach A B”. Pe planul lui Ybl nu fusese marcată încă linia respectivă).

Nu cunoaştem exact funcţia originală a scărilor în spirală. S-ar putea să fi servit accesului în pod, însă, pe de o parte, sunt construcţii prea pretenţioase pentru acest lucru, iar pe de alta, accesul în pod se asigura de regulă prin scări amenajate undeva în capătul apusean al clădirii. Existenţa tribunelor laterale ar justifica practicarea scărilor în faţa absidelor, însă nu avem nici un indiciu despre prezenţa tribunelor.  O altă posibilitate care trebuie luată în considerare este aceea că scările nu urcau, ci coborau. La Strigoniu (Esztergom, Ungaria), Buzás Gergely a explicat prezenţa scărilor în spirală adosate faţadei absidiolelor prin accesul criptei de sub cor, menţionată în 1701.  În cazul bisericii din Căpleni însă, cripta cu boltă semicilindrică de sub nava centrală, reprezentată pe secţiune, pare o construcţie modernă. Pe planul lui Ybl remarcăm un spaţiu marcat cu linii subţiri în zona răsăriteană a navei, indicând fără îndoială planul criptei mai vechi. Din centrul navei principale se cobora într-un fel de antecameră scurtă şi lată (care apare pe secţiune) de unde se intra în criptă. Aceasta din urmă constituia un spaţiu amplu, unitar, desfăşurat sub capătul estic al celor trei nave fără a se prelungi însă sub abside, exceptând doar o extindere pe direcţia nord-estică, sub absidiola nordică. Nu este clar deocamdată dacă aceasta era în întregime o construcţie modernă,  sau avea eventual premise medievale  – problema ar putea fi lămurită probabil prin investigaţii arheologice.

Scările spiralice mai există şi în zilele noastre, fiind în folosinţă însă doar cea sudică. Accesul acesteia se realizează dinspre absidiola de odinioară, de unde treptele urcă într-un oratoriu. În cursul lucrărilor de reconstrucţie a bisericii Ybl a reutilizat, se pare, elemente din structura originală. Deşi desfiinţase absidiolele medievale, în spaţiul celei nordice a amenajat accesul către cripta de secol XIX a familiei Károlyi, iar în cea sudică a înfiinţat o capelă. Oratoriul de deasupra capelei este luminat de ferestre geminate, amplasate câte una pe latura sudică, respectiv estică, iar o a treia spre nava bisericii. Remarcăm, de asemenea, o nişă adâncă, nefuncţională, săpată în peretele nordic, dinspre absidă, al oratoriului. Nu excludem faptul ca în acest loc să fi fost odinioară o deschidere spre absidă. Spaţii foarte asemănătoare întâlnim în cazul încăperilor de la etajul întâi din turnurile estice ale bisericii din Boldva (Ungaria), respectiv deasupra absidiolelor bisericii din Acâş. Se pune aşadar problema dacă aranjamentul spaţial creat de Ybl Miklós avea sau nu premise romanice.   Având în vedere că în exterior înălţimea absidiolei sudice era identică cu cea a absidei centrale, dar în acelaşi timp, în interior –conform secţiunii – absidiolele erau mult mai scunde decât bolta absidei, exista spaţiu suficient pentru un oratoriu. S-ar putea ca acesta să fi ieşit din folosinţă după o anumită perioadă, ceea ce ar explica şi zidirea deschiderii dinspre absida centrală, ca şi la Boldva sau la Acâş. Nu ştim nici în ce măsură s-au refolosit zidurile originale în structura absidei semicirculare actuale, cert este doar că forma acesteia corespunde celei medievale. Nu pare exclus aşadar ca în cursul restaurării Ybl Miklós să fi păstrat în anumită măsură spaţiile de la etajul absidiolelor. Presupunem, de asemenea, că scările în spirală duceau iniţial în încăperi asemănătoare oratoriului actual.

În cazul catedralei din Strigoniu, menţionată ca analogie, scările în spirală urcau în turnurile estice.  Drept model pentru această soluţie ne-am putea gândi la perechea de turnuri răsăritene ale bisericii S. Abondio din Como (Italia).  Accesul spre scări se realizează în cazul din urmă în peretele dintre corul principal şi absidele laterale – tocmai ca şi la Căpleni – de unde, printr-un coridor practicat în grosimea zidului, se ajunge la baza scării în spirală amenajată, pe ambele laturi, între absidiolele duble. În biserica S. Carpoforo, aflată tot în Como, scara amenajată între absida centrală şi absidiola nordică duce spre biserica inferioară. Şi în biserica S. Fedele din aceeaşi localitate întâlnim scări în spirală practicate între absida centrală şi absidiole, accesibile dinspre latura apuseană. Biserica nu are turnuri răsăritene, scările amintite comunicând cu spaţii de la nivelul superior, precum tribuna din cor.  Planul triconc al corului din S. Fedele stă însă foarte departe de practica autohtonă, apare în schimb spre exemplu în Köln (Germania), la biserica Gross St. Martin în care regăsim scări în spirală amplasate în mod asemănător ca şi în cazul bisericii lombarde. Se cunoaşte şi exemplul mănăstirii călugăriţelor benedictine St. Mauritius din Köln, demolată în 1859, prevăzută spre răsărit cu trei abside semicirculare, dotate cu turnuri de scări amplasate între ele.  În cazul exemplelor evocate, scările în spirală amplasate de o parte şi de cealaltă a absidei centrale se justifică în mod tradiţional prin existenţa turnurilor răsăritene. Deşi regăsim perechea turnurilor estice şi la unele biserici din Ungaria (ex. Strigoniu, Boldva), se presupune chiar că s-au practicat şi la biserici cu trei abside răsăritene (ex. Eger ), totuşi, în cazul de la Căpleni, existenţa acestora este puţin probabilă.  

Despre detaliile plastice ale bisericii vechi avem cunoştinţe destul de sumare. Portalul vestic, în timpanul căruia s-a reconstituit compoziţia Naşterii lui Isus , fusese transformat complet deja anterior întocmirii releveelor analizate. Planurile semnate de Zimán şi Ybl nu conţin nici un indiciu referitor la un portal vestic amenajat în zidul îngroşat din zona deschiderii.  Cu toate acestea, se pare că intrarea principală a bisericii iniţiale se afla tot pe faţada vestică, dar exista probabil deja în perioada timpurie şi un portal lateral sudic. Releveul cel mai exact din seria veche a reprezentărilor bisericii  marchează o poartă în a treia travee dinspre răsărit. Acelaşi amplasament avea şi poarta secundară a bisericilor din Ják şi Lébény, dar ce-i drept, în cazurile din urmă clădirile mănăstirii erau adosate laturii sudice a bisericii, în timp ce la Căpleni acestea erau amplasate pe partea nordică. În secolul al XVIII-lea poarta sudică nu mai exista. Părţii apusene a faţadei sudice i s-a alipit însă o capelă barocă, uşa acesteia fiind amenajată probabil tocmai în locul porţii de odinioară (poarta sudică marcată pe releveul vechi ar putea fi identică cu uşa dintre capelă şi biserică, în acest caz însă aceasta din urmă este marcată greşit; în schimb, poarta sudică originală a bisericii de la Acâş este amplasată tocmai în a patra travee dinspre răsărit). Biserica era dotată cu alte două porţi, practicate în zidul nordic: una dintre ele comunica între traveea răsăriteană a colateralei nordice şi sacristie, iar cealaltă ducea din traveea apuseană în claustrul mănăstirii. Deschiderile nordice sunt marcate identic pe planurile de la finele secolului al XVIII-lea şi cel din secolul al XIX-lea. Această reţea de circulaţie funcţiona aşadar cel puţin din secolul al XVIII-lea, dar s-ar putea să se fi perpetuat chiar din epoca medievală.
Situaţia ferestrelor este mai complicată. Desenul de secol XIX reprezentând faţada răsăriteană indică trei ferestre cu ambrazură, încheiate semicircular, aparent romanice, pe faţada estică a absidei centrale. Dintre acestea, pe desenul faţadei sudice, la fel ca şi pe cele două planuri de secol XVIII, este marcată doar deschiderea din ax. Gravura lui Eitelberger în schimb indică doar ferestrele dinspre sud-est şi nord-est, fără a marca deschiderea din ax. Pe desenul original al lui Ybl apar ferestre mai mari şi aparent mai târzii pe laturile sud-estică şi nord-estică, între acestea fiind marcate totodată şi trei ferestre romanice, cu ambrazură, colorate la fel ca şi zidurile. Presupunem aşadar că cele din urmă fuseseră ferestrele originale, înzidite pentru a se amenaja cele două deschideri noi, mai ample de pe laturile de sud-est şi nord-est.

Nici problema ferestrelor absidiolelor nu pare mai simplă. Toate cele trei planuri relevante reprezintă o fereastră pe latura sudică a absidiolei sudice, respectiv pe cea nordică în cazul absidiolei nordice. Aceste goluri nu figurează pe desenul faţadei estice. Remarcăm în schimb ferestre romanice – mai mici decât cele de la absida centrală – deschise pe latura estică a absidiolelor. Spre deosebire de reprezentările menţionate, desenul faţadei sudice redă atât fereastra sudică, cât cea estică a absidiolei. Pe secţiune, din păcate, nu figurează nici o fereastră. Pe releveul lui Ybl apar deschiderile laterale (ca şi pe gravura publicată de Eitelberger), cele răsăritene în schimb sunt marcate asemănător ferestrelor romanice ale absidei centrale. Remarcăm şi în cazul absidiolelor diferenţe formale între ferestre: astfel cele laterale par a fi mai noi, iar originalele au fost probabil cele răsăritene, înzidite. E greu de apreciat data transformării deschiderilor, dar cel mai probabil aceasta s-a produs la începutul secolului al XVIII-lea. În aceste condiţii însă nu putem explica diferenţele dintre planurile lui Zimán şi Révai faţă de cel al lui Ybl.

În cazul ferestrelor navei situaţia este diferită. Reprezentarea faţadei sudice arată trei ferestre relativ mari pe colaterala sudică, ce corespund golurilor marcate pe planul întocmit în aceeaşi perioadă. Pe planurile de la finele veacului al XVIII-lea figurează în schimb doar cele două goluri dinspre partea răsăriteană a colateralei. Desenul lui Zimán Ferenc nu indică nicio fereastră pe faţada colateralei nordice, în timp ce reprezentarea semnată de Révai marchează una singură, în traveea a treia dinspre răsărit. Ybl semnala două ferestre situate foarte aproape una de cealaltă, în traveea a doua şi a treia. În cazul din urmă, nu e exclus ca faţada nordică să nu fi avut deloc ferestre,iar proiectul lui Révai să fi propus una, dar până la urmă să se realizeze cele două care apar la Ybl. Remarcăm apoi că, spre deosebire de ferestrele sudice, a căror ambrazură era evazată spre interior, asemenea golurilor nezidite de pe abside, ambrazura ferestrelor nordice se lărgea spre exterior. Acest detaliu ar putea indica o datare diferită pentru golurile menţionate, sau trebuie admis pur şi simplu că ele au fost amenajate în mod diferit. În orice caz, nici forma ferestrelor faţadei sudice nu pare originală, acestea fiind probabil lărgite ulterior, eventual odată cu amenajarea deschiderilor noi din cor. În privinţa turnurilor, releveele documentează doar înfăţişarea faţadei sudice a turnului sudic-vestic. Panourile adâncite, delimitate de lesene erau străpunse la ultimele trei niveluri de câte o fereastră din ce în ce mai amplă, încheiată semicircular. Nici aceste deschideri nu par neapărat originale, dar primele două ar putea păstra fragmente din ancadramentele medievale. Conform planurilor de secol XIX parterul turnului avea şi o fereastră vestică, dar nici aceasta nu pare să fi fost medievală. Turnul nord-vestic nu prezenta o deschidere corespunzătoare, dar remarcăm în schimb pe planul lui Ybl (ca şi pe gravura lui Eitelberger) că zidul vestic se subţia în zona respectivă.

Forma deschiderilor în sine nu oferă aşadar indicii pentru datarea mai exactă a ansamblului medieval. Mult mai sugestive din acest punct de vedere sunt cele două pietre profilate, originale, păstrate la intrarea în cripta Károlyi. De altfel şi secţiunea destul de detaliată a bisericii sugerează că elementele de rezistenţă din navă aveau capiteluri cu croşete. Piesele păstrate amintite sunt fragmente de semicoloane cioplite dintr-o bucată cu o parte a nucleului stâlpului de care aparţineau. Piesa elaborată mai superficial este decorată cu două frunze prelungi de rogoz, simple, situate pe colţuri, respectiv o frunză mult mai scurtă şi mai lată, cu muchia rotunjită, amplasată între ele. În vârful celei din urmă, apare încă o frunză cu codiţa scurtă şi limbul trilobat. Piesa a fost întoarsă ulterior şi transformată într-un vas pentru aghiazmă. Al doilea capitel este mai elaborat, dar schema decorativă este în principiu aceeaşi: capitelul tronconic este împodobit pe colţuri cu frunze prelungi, iniţial decorate probabil cu croşete (sparte între timp), în centru era o frunză mai scurtă, al cărei vârf s-a spart ulterior. Frunzele striate adânc sunt acoperite parţial de frunze cu limbul format din 7-9 loburi şi nervura principală scobită.

Aceste capiteluri tronconice, caracteristice goticului timpuriu, sunt des întâlnite în arhitectura Regatului Ungariei medievale. Analogiile piesei mai simple pot fi identificate spre exemplu la Ócsa (Ungaria) sau la Bíňa (Slovacia) şi de asemenea la Vértesszentkereszt (Ungaria) unde detaliile capitelului prezintă proporţii diferite, nervura centrală fiind însă proeminentă, la fel ca şi la Căpleni.  Tipul de capitel decorat cu frunze prelungi, striate a fost şi mai răspândit; sunt caracteristice analogiile sugerate de Takács Imre cu capitelurile bisericilor din Zirc şi Cenad,  dar capiteluri asemănătoare se regăsesc şi în bisericile din Alba Iulia , Lébény, Bélapátfalva şi în numeroase alte localităţi. Mult mai semnificativă ni se pare în schimb prezenţa frunzelor exterioare cu limbul lobat. Detalii asemănătoare întâlnim şi la Strigoniu (executate într-o manieră mult mai elegantă), la Kalocsa (Ungaria), puţin diferite în claustrul de la Somogyvár (Ungaria),  mult mai apropiate stilistic de exemplele de la Căpleni fiind apoi cele de la Cârţa. În cazul din urmă, în faţa frunzelor prelungi apar frunze cu limbul format din 9 lobi şi cu suprafaţa striată.  Frunzele exterioare de pe cel de-al doilea capitel au o analogie apropiată pe capitelul unei semicoloane din Strigoniu, însă în cazul din urmă şirul frunzelor exterioare fiind mai des, acoperă aproape în întregime frunzele prelungi.  Toate analogiile evocate, al căror şir ar putea fi extins considerabil, indică aceeaşi datare în primele decenii ale secolului al XIII-lea. Documentul emis în 1195, menţionat de Károlyi Sándor, dar dispărut între timp pare a fi astfel cel mai apropiat de datarea propusă.

Această datare este sugerată dealtfel şi de structura bisericii vechi. Astfel, lăcaşurile cu trei abside aparţinând de tipul benedictin, sau lombard s-au răspândit în Regatul Ungariei începând cu ultimul sfert al secolului al XI-lea (în cazul Sătmarului, biserica fostei mănăstiri de lângă Nagyecsed, Ungaria – Sárvármonostor – datează spre exemplu deja din preajma anului 1100) şi au cunoscut o ultimă perioadă de înflorire în primele decenii ale veacului al XIII-lea (Aracs – lângă Novi Bečej, Serbia –, Lébény, Diakovce).  În caz că ipoteza noastră se confirmă, această planimetrie s-a îmbinat la Căpleni în mod destul de neobişnuit cu un cor supraetajat, de tipul celor răspândite în partea răsăriteană a regatului medieval în a doua jumătate a secolului al XII-lea (Boldva, Acâş, Herina), care se caracteriza însă de regulă prin absidiole rectangulare.  Printre analogiile amintite întâlnim şi biserici cu spaţiul deschis sub turnurile apusene (Acâş, Herina), însă această soluţie apare alături de corul cu trei abside de regulă la bisericile din zonele vestice ale fostului regat (Krplivnik, Lébény, Diakovce). Spre aceeaşi regiune trimit mai degrabă şi stâlpii cu structura mai complexă, deşi se cunosc exemple şi în Câmpia Panonică (ex. Pâncota, Herpály – azi în Berettyóújfalu, Ungaria). Considerând cele menţionate putem stabili că structura bisericii romanice din Căpleni combina soluţii constructive caracteristice unor zone diferite ale regatului. Mai precis, biserica – documentată din păcate în zilele noastre doar pe baza izvoarelor istorice – dovedeşte răspândirea pe întreg teritoriul statului medieval ungar a trăsăturilor stilistice identificabile în arhitectura ecleziastică mai bine păstrată, din spaţiul de la vest de Dunăre.