Nagygéc (Ungaria), fosta biserică reformată

Prima atestare documentară a aşezării Géc datează cu 730 de ani în urmă: în 1280 este menţionat un anume Nicoale Géci (de Géc, numit după satul său de origine), fiul lui Simon, care deţinea ca zălog localitatea Petea din apropiere. Câţiva ani mai târziu, Avram, originar tot din Géc, este menţionat printre juzii nobiliari ai comitatului Sătmar. Probabil nu e întâmplător că în perioada respectivă adunarea comitatului s-a întrunit cu câteva ocazii tocmai în Géc. Potrivit datelor conscripţiilor papale, parohia satului, care ţinea de arhidiaconatul Ugocei subordonat episcopiei Transilvaniei, a contribuit cu 4 (1332), 2 (1333) respectiv cu 6 groşi (1336) la dijma papală. Deducem astfel că satul se număra printre aşezările sătmărene de dimensiuni medii. Într-un act de împărţire domenială emis în 1339 se precizează hramul bisericii: Sf. Petru. Nobilii din Géc au dispărut la începutul veacului al XV-lea, domeniile acestora fiind dobândite – probabil în urma căsătoriilor – de familiile Csáki, Darai, Piliskei.  Printre membrii acestor familii trebuie căutaţi şi comanditarii extinderii lăcaşului din Nagygéc în secolul al XV-lea.

Biserica reformată din comună a fost părăsită în urma inundaţiilor din 1970, fiind goală şi în zilele noastre. Între 1986 şi 1987 s-au executat cercetări arheologice şi de parament conduse de Németh Péter. Aceste investigaţii au urmărit să stabilească dacă monumentul ar putea fi mutat, fără riscul distrugerii sale, în muzeul în aer liber din Nyíregyháza (Sóstófürdő, Ungaria). Datorită contextul politic al vremii, s-a renunţat până la urmă la ideea mutării. A dispărut şi fervoarea cu care se proiecta renovarea monumentului din fondurile strânse în acel scop.  Nu s-a întreprins nimic între timp cu excepţia campaniilor de defrişare a terenului din jurul monumentului făcute în câteva rânduri de voluntarii mişcării „paznicii patrimoniului”.

Biserica cu hramul Sf. Petru din Géc a fost construită în a doua jumătate – către finele veacului al XIII-lea. Din clădirea aceasta s-au păstrat zidurile de cărămidă ale navei, cu cele trei ferestre încheiate semicircular care ritmează peretele sudic. Pe latura nordică, lăcaşul era prevăzut cu o sacristie a cărei uşă a fost înzidită în cursul extinderii clădirii din secolul al XV-lea. Spaţiul delimitat de zidurile de fundaţie ale sacristiei demolate a fost utilizat în perioada următoare drept ossarium. Intrarea bisericii se afla pe faţada vestică, fiind – potrivit descrierii lui Henszlmann – o deschidere semicirculară la partea superioară, profilată, clădită din piese ceramice turnate în forme.

Aceasta a fost distrusă odată cu extinderea intrării în cursul construcţiei turnului în 1896. Turnul masiv cu trei niveluri, încununat cu un coif piramidal s-a păstrat până în zilele noastre. Despre forma absidei primei biserici dinGéc nu avem nicio informaţie. În cursul extinderii gotice au fost îndepărtate şi fundaţiile acesteia, iar mormintele din incinta bisericii au distrus ulterior toate urmele arheologice ale absidei originale. Faţadele netencuite iniţial ale bisericii puneau în valoare zidăria clădită din cărămizi lungi şi înguste combinate pe alocuri cu cărămizi smălţuite. În interior, pereţii bisericii au fost acoperiţi cu un strat de tencuială dură, conţinând pietriş mărunt şi var în proporţie însemnată.

Extinderea spre răsărit a lăcaşului a avut loc pe la cumpăna secolelor XV-XVI. Corul romanic şi arcul de triumf au fost demolate, iar nava s-a prelungit păstrându-se lăţimea originală a acesteia. La racordul zidurilor romanice cu cele gotice au fost amplasate pe faţadele bisericii noi contraforturi treptate. În acelaşi timp, contraforturile edificiului romanic au fost demolate. Pe faţada sudică nava romanică este urmată spre răsărit de un tronson articulat cu trei ferestre încheiate în arc frânt, decorate cu muluri simple caracterizate de motive flamboaiante. Menourile ancadramentelor de piatră au fost îndepărtate în epoca barocă, tot atunci fiind rotunjite şi închiderile ambrazurii ferestrelor.

Dintre cele patru contraforturi amplasate la colţurile corului încheiat cu trei laturi ale unui octogon azi se mai păstrează doar unul singur, celelalte fiind demolate în secolele XVIII-XIX. Sacristia nouă clădită pe latura nordică a fost înlăturată în perioada Reformei, când s-a înzidit şi uşa acesteia cu ancadrament din piatră încheiat în arc în acoladă, cu profil în formă de pară. Partea romanică a bisericii era tăvănită, iar cea gotică fusese acoperită iniţial cu o boltă în plasă. Fragmentele profilate din piatră ale pornirilor bolţii de odinioară se mai văd în cor şi în zilele noastre. În peretele sudic al corului era amenajată nişa de şedere încheiată în segment de cerc, destinată familiei patronului. 
Pe latura nord-estică a corului a fost amenajat un tabernacol renascentist timpuriu, decorat cu o friză cu denticuli. Nişa acestuia prezintă un ancadrament cu baghete, a cărui profilatură continuă şi pe consola triunghiulară inferioară. Pereţii gotici au fost acoperiţi în interior cu un strat de tencuială alb-gălbui, cu var.

Interiorul bisericii a fost pictat în perioada Reformei, în cursul secolului al XVII-lea. Privitor la această decoraţie, dispărută între timp, s-a consemnat în 1874 că „din vârful ferestrei corului se desprinde un buchet compus din flori, boboci şi frunze”. Interiorul bisericii a suferit o intervenţie majoră în 1765 când s-a construit un tavan de lemn în al cărui centru a fost montată şi o casetă pictată („írott tábla”) dispărută între timp. Probabil că în aceeaşi perioadă s-a construit şi clopotniţa independentă din lemn, înlocuită în 1896 cu turnul zidit actual. Amvonul amplasat între ferestrele gotice s-a clădit în secolul al XVIII-lea din cărămidă şi pietre profilate gotice (bazele coloanelor de susţinere ale tribunei de odinioară?). Coronamentul sculptat din lemn al amvonului constituie azi, împreună cu stranele de odinioară, mobilierul bisericii reformate din muzeul în aer liber din Nyíregyháza (Sóstó).
În 1957, pereţii interiori şi tavanul au dobândit o decoraţie policromă realizată cu şablon. Cu aceeaşi ocazie s-au retencuit faţadele fără să se fi ţinut cont de normele impuse de protecţia monumentelor.

Dintre detaliile primului lăcaş s-au păstrat doar ferestrele sudice ale navei. Cele de pe extremităţi, situate la aceeaşi înălţime, sunt deschideri înguste, încheiate semicircular, cu ambrazură evazată. Fereastra mijlocie se încheie, în schimb, în segment de cerc (sau în arc în formă de mâner de coş), fiind în acelaşi timp mai lată şi mai înaltă decât celelalte două. Forma actuală a acesteia datează din epoca modernă, dar remarcăm o cezură pe la mijlocul arcului închiderii, care sugerează că fereastra a fost amenajată prin transformarea unei deschideri romanice, identice cu cele din vecinătatea sa.

Fereastra mijlocie originală se situa în partea dreaptă a golului actual.  Graţie lui Heszlmann Imre şi Rómer Flóris, care au vizitat biserica în 1864, deţinem câteva date despre soclul şi portalul vestic – dispărute între timp – ale lăcaşului timpuriu.  Rómer a desenat profilul muchiei soclului compus dintr-o adâncitură în unghi drept urmată de un tor. El a notat în dreptul desenului că muchia era din cărămidă.  Portalul apusean cu închiderea şi arhivolta semicirculare, caracterizat printr-o ambrazură treptată a fost clădit de asemenea din cărămidă, fiind încununat cu un fronton triunghiular. Ambrazura era ritmată prin două trepte cărora le era adosată câte o coloană. Conform profilaturii desenate de Rómer acestea nu erau coloane monolit.

Detaliile arhitectonice ale corului alipit navei într-o perioadă mai târzie au fost confecţionate în general din piatră. La soclu ne-am referit deja anterior. Cornişa este barocă. Singurul contrafort care s-a păstrat la colţul sud-estic al corului, prezintă două trepte, copertină şi lăcrimare confecţionate din piatră. Profilatura detaliilor din urmă nu se mai poate desluşi în zilele noastre, dar potrivit desenului lui Rómer – care reprezintă un profil de pe contrafortul amintit – s-a aplicat profilul uzual: o scotie adâncită într-un plan înclinat.  Faţada sudică a corului este articulată cu trei ferestre încheiate în arc frânt, identice ca formă şi amplasament, caracterizate prin ambrazuri evazate. În partea superioară a deschiderilor bipartite s-au păstrat muluri, lipsind însă menourile. Fereastra mijlocie, identică cu aceea din stânga, prezintă deasupra golurilor încheiate semicircular două muluri în formă de migdală. În cazul ferestrei din dreapta apar în schimb două muluri flamboaiante. Profilatura mulurilor nu conţine listeluri proeminente. Ancadramentele din piatră nu cuprind întreaga grosime a ambrazurilor, acestea fiind completate dinspre exterior şi interior cu cărămizi. Cezurile perceptibile pe muchiile ambrazurilor, precum şi arcele de descărcare din cărămidă de deasupra deschiderilor se datorează probabil acestui fapt.  Detaliile semnalate sugerează de asemenea că ancadramentele au fost montate probabil ulterior, după zidirea pereţilor.

În navă nu s-au păstrat detalii medievale. În cor, pe peretele nordic al acestuia a fost descoperită uşa încheiată în arc în acoladă turtit, care ducea în sacristie. Profilul aplatizat al ancadramentului  se compune – spre golul uşii – din listel cu suprafaţa înclinată, baghetă, listel şi cavetă alungită. La baza cadrului, profilatura se frânge în unghi drept spre golul deschiderii, iar vârful arcului în acoladă este intersectat cu o baghetă scurtă, orizontală. Pe peretele nord-estic al corului remarcăm un tabernacol renascentist. Acesta se sprijină pe o consolă triunghiulară cu laturile arcuite, profilată pe margini. Deasupra consolei urmează un brâu profilat cu denticuli şi talon. Profilatura ancadramentului compusă din talon şi listel se frânge la bază în unghi drept spre golul nişei. Piesa este încununată cu o cornişă decorată cu un şir de denticuli încadrat de cavete.

În peretele sudic al corului, sub fereastra dinspre răsărit, a fost amenajată o nişă de şedere încheiată în arc în acoladă. Din bolta de odinioară a corului s-au păstrat fragmentar patru porniri de ogive. Fiecare se compune din câte două ogive profilate cu câte o cavetă, baza pornirilor prezentând în câteva cazuri forme ciudate, amintind puţin de cele în formă de coadă de rândunică. În colţurile răsăritene, listelurile proeminente ale ogivelor se desprind direct din perete, continuând paralel până la punctul în care se despart prin îndoire, fără a se intersecta. Pornirea de pe peretele sudic diferă de acestea doar prin faptul că aici ogivele se intersectează. În colţul sud-estic se desprind din perete trei listeluri proeminente care continuă apoi paralel până în punctul în care elementul mjlociu se despică în două şi se pierde în listelurile de pe margini. Judecând după dispoziţia pornirilor bolta era formată din trei travee. De asemenea numărul pornirilor exclude o boltă în cruce, fiind vorba cu siguranţă de o structură mai complexă, probabil o boltă în plasă.

Detaliile plastice aparţinând primei faze de construcţie – şi în primul rând portalul – nu permit decât o datare în limite cronologice largi. Acest tip de portal, întâlnit, cel puţin în varianta fără coloane, la numeroase biserici din Sătmar (vezi spre ex. Csaroda, Csengersima, Gacsály, Gyügye, Vetés, Zajta) este datat în general în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi începutul veacului următor. Închiderea semicirculară, şi nu în arc frânt, a portalului din Nagygéc sugerează datarea acestuia mai degrabă în epoca romanică, dar nu neapărat în primele decenii ale acesteia. Nu putem exclude în acelaşi timp nici prelungirea construcţiilor în veacul al XIV-lea.

Detaliile corului gotic au fost confecţionate într-o singură fază de construcţie. Mulurile decorate şi cu motive flamboaiante, profilate fără listeluri proeminente se regăsesc în arhitectura Regatului Ungariei medievale către 1500 precum şi în deceniile următoare.  Pornirile de ogive în formă de coadă de rândunică au apărut în anii 1480, dar versiunea provincială utilizată la Nagygéc, rezultată din preluarea eronată a formei, nu poate fi datată, credem, înainte de cumpăna secolelor XV-XVI.  În principiu, nu e exclusă nici construcţia corului în anii 1490, dar detaliile renascentiste (profilatura uşii sacristiei şi tabernacolul) indică mai degrabă datarea acestuia în primele două-trei decenii ale secolului al XVI-lea.

Nu dispunem de date suficiente pentru identificarea patronului/patronilor constructori din prima treime a veacului al XVI-lea. Cu toate că în secolul al XV-lea sunt atestaţi în rândul proprietarilor satului membrii familiilor Becski, Csáki, Darai sau Drágfi, la mijlocul secolului al XVI-lea Ştefan Becski era singurul posesor al aşezării.