Csengersima (Ungaria), biserica reformată

Denumirea satului situat pe malul drept al Someşului, în protopopiatul Ugocea are la origine un nume propriu: Simon.  Prima menţiune a localităţii datează din 1327 când fiii fiicei lui Nicolae Tatár lăsau fraţilor lor consanguini un sfert din domeniile tatălui lor, aflate în Syma.  În perioada următoare satul se afla în posesia unor mici nobili descendenţi ai familiilor înrudite Simai, Szárazberki şi Mikolai. În 1336 regele dona porţiunea lui Ladislau Simai (Szárazberki) – ars de viu ca falsificator de bani – voievodului Transilvaniei, Toma Szécsényi,  iar în 1351 aceasta îi revenea lui Ioan Csaholyi.

În urma conflictului iscat în 1406 între membrii familiilor Mikolai şi Drágfi pentru posesia porţiunii din Sima – conflict stins prin câştigul de cauză al primilor – descendenţii familiei Mikolai au rămas principalii posesori în sat până la mijlocul veacului al XIX-lea.  În ceea ce priveşte biserica din localitate, nu se cunoaşte nicio menţiune documentară medievală referitoare la istoricul ei.  Odată cu răspândirea protestantismului aceasta fusese preluată de reformaţi. La începutul secolului al XVIII-lea, în urma mişcării antihabsburgice conduse de Francisc Rákóczi al II-lea şi a epidemiei de ciumă din 1709 satul s-a depopulat. În 1717 biserica a fost incendiată de tătari după care a rămas în paragină mai bine de un deceniu. Reconstrucţia acesteia a avut loc între 1729 şi 1734. Porticul vestic datează, se pare, din 1761, la fel ca şi clopotniţa din lemn de pe faţada apuseană.

Henszlmann Imre, care a vizitat localitatea împreună cu Rómer Flóris şi Schulz Ferenc în 1864, a documentat starea contemporană a bisericii în articolul său apărut în acelaşi an.  S-a păstrat, de asemenea, şi un desen realizat de Schulz cu ocazia vizitei amintite, care înfăţişează faţada vestică a lăcaşului, fereastra, portalul, nişa de şedere şi alte detalii.  Aceste mărturii sunt deosebit de importante pentru istoricul clădirii, având în vedere că, după ce în 1891 au apărut crăpături în zidul arcului de triumf, clădirea declarată periculoasă a fost închisă, iar în perioada următoare au fost întreprinse lucrări ample de consolidare, care au distrus detalii medievale semnificative. 

În linii mari, biserica a rămas în starea pe care o dobândise la finele secolului al XIX-lea până la demararea cercetării arheologice  întreprinse sub conducerea lui Juan Cabello. Aceste investigaţii de proporţii au clarificat istoricul clădirii, care a fost prezentat de cercetătorul amintit într-un studiu detaliat.  În anul 2000 a fost finalizată renovarea completă a bisericii, prin urmare aceasta se numără printre monumentele medievale cercetate şi renovate în mod profesionist din regiune.

Biserica sală, clădită din cărămidă, se compune dintr-o absidă semicirculară alipită unui cor rectangular, navă, portic vestic şi clopotniţa de lemn care încalecă capătul apusean al acoperişului. Muchia superioară a soclului absidei a fost rotunjită printr-un un strat de tencuială, iar friza prezintă un şir de arce oarbe realizate din cărămizi decorative prefabricate. Zidăria de deasupra frizei datează în mare parte din două faze care au urmat epocii medievale, zona superioară fiind realizată din cărămizi moderne. Zidul absidei este străpuns de două ferestre, descoperite şi puse în evidenţă în cursul restaurării. Golurile scunde, cu ambrazură, încheiate în arc frânt uşor rotunjit sunt amplasate pe părţile nord-estică, respectiv sud-estică ale absidei, fără să fi existat vreo deschidere în ax.

Corul dreptunghiular, uşor mai lat decât absida, prezintă pe faţada sudică un soclu şi o friză asemănătoare cu cele ale absidei. Deasupra frizei care se desfăşoară cu cca. 40 cm deasupra nivelului frizei absidei, zidul corului fusese supraînălţat tot în două etape. Soclul continuă şi pe faţada nordică a corului, friza în schimb lipseşte. Remarcăm şi urmele sacristiei nordice de odinioară, descoperite de asemenea în cursul restaurărilor de la finele secolului trecut. Deasupra uşii zidite a fostei sacristii, peretele corului este străpuns de o fereastră mai nouă, fără ambrazură, încheiată în arc frânt. O fereastră asemănătoare se vedea înainte de restaurare şi pe faţada sudică a corului, în al cărei cadru a fost identificat un strat de tencuială nisipoasă, de culoare maronie. Această deschidere mai nouă, încheiată în arc frânt, a înlocuit fereastra veche, contemporană cu zidul corului, ale cărei urme au ieşit la iveală în vecinătatea primeia.

Fereastra originală, azi reconstituită, avea o ambrazură evazată şi se încheia probabil în arc semicircular. Absida a fost iniţial boltită, identificându-se şi naşterea arcului bolţii. În interior remarcăm trei nişe săpate în perete: cea situată mai sus, pe peretele nordic, se încheie în unghi ascuţit şi este contemporană cu zidul absidei, în timp ce aceea din dreapta ei, amplasată mai jos, a fost amenajată ulterior, deşi are forma asemănătoare primeia. Nişa de pe peretele sudic datează din perioada construcţiei absidei. În zidul sudic al corului a ieşit la iveală o sedilia cu două locuri despărţite printr-un pilastru clădit din cărămizi, având soclu şi capitel treptat. Golurile nişei se încheie în triunghi. Sedilia nu aparţine însă construcţiei originale, ci a fost săpată în grosimea unei cămăşuiri ulterioare a peretelui sudic. Arcul de triumf, dispărut între timp, dar ale cărui urme au fost evidenţiate în cursul restaurării, era contemporan cu cămăşuirea amintită.

Peretele navei, relativ unitar, datează din aceeaşi fază de construcţie cu cămăşuirea corului. Acesta prezintă un soclu evazat, dar cornişa nu s-a păstrat, şirurile superioare de cărămidă fiind clădite ulterior. În colţul sud-estic al navei, perpendicular pe faţada sudică se situa un contrafort contemporan cu nava bisericii,  care la un moment dat a fost supraînălţat cu 50 cm, iar mai târziu a fost demolat complet. Pe latura opusă, pe colţul nord-estic al navei se sprijinea iniţial zidul vestic al sacristiei, după a cărei demolare a fost clădit şi aici un contrafort perpendicular pe faţadă, de asemenea demolat între timp. Nu s-a păstrat nici contrafortul de pe mijlocul faţadei nordice a bisericii, care fusese contemporan cu cel de pe colţul nord-estic. Există în schimb şi în zilele noastre contraforturile treptate, alipite ulterior oblic de colţurile faţadei vestice. Colţul nord-vestic al clădirii a fost reconstruit complet. Nava are ferestre doar pe faţada sudică.

O fereastră îngustă, cu ambrazură evazată, încheiată semicircular este amplasată relativ sus, spre capătul vestic al faţadei. Zidul sudic este străpuns apoi, la mijloc şi spre capătul estic, de câteo fereastră amplă, cu închiderea în segment de cerc. În cadrul acestora s-au păstrat două straturi de tencuială, dintre care cel de-al doilea este identic cu stratul maroniu identificat pe cadrul ferestrei de pe faţada sudică a corului. Biserica are un singur portal, pe faţada vestică. Înainte de restaurare acesta avea închiderea în segment de cerc. Zidul faţadei vestice a fost îngroşat în zona deschiderii, pentru a cuprinde portalul original cu ambrazura fără soclu şi fără capitel, formată din trei retrageri treptate. Construcţia acoperă cca. o treime din lăţimea faţadei. Cu ocazia cercetărilor a ieşit la iveală şi un fragment de 30-35 cm din partea inferioară a arcului porţii. Poarta actuală, încheiată în arc frânt, reconstituie de fapt ancadramentul de dinaintea transformărilor, documentat şi pe desenul realizat de Schulz Ferenc în 1864.  Pe desenul amintit remarcăm şi timpanul triunghiular al portalului, acoperit dealtfel de portic.

Bazându-se pe observaţiile documentate în cursul cercetării clădirii, Juan Cabello a reconstituit istoricului bisericii în mod credibil. Transformarea portalului vestic, amenajarea celor două ferestre mari de pe faţada sudică, demolarea bolţii absidei şi a arcului de triumf, supraînălţarea corului şi a absidei, demolarea contraforturilor de pe faţadele laterale,  zidirea nişelor şi a ferestrelor absidei au survenit în fazele de construcţie ulterioare epocii medievale, mai precis după 1893. Fereastra sudică a corului datează tot din epoca modernă. Prima tencuire a acesteia este contemporană cu cel de-al doilea strat de tencuială al ferestrelor de pe latura sudică a navei, indicând că în cursul intervenţiilor din anii 1890 s-a zidit fereastra originală a corului, iar ulterior, când amvonul a fost mutat de pe peretele nordic pe cel sudic, în locul deschiderii vechi s-a amenajat o fereastră nouă, mai înaltă şi mai îngustă. Încă anterior veacului al XIX-lea, probabil în cursul renovărilor din perioada anilor 1729-1734 s-a reclădit colţul nord-estic al navei şi s-au construit contraforturile vestice şi nordice. Contrafortul nord-estic a fost realizat cu scopul să preia rolul de sprijin al zidului sacristiei demolate. Concomitent s-a reclădit în mare parte şi zidul nordic al corului împreună cu fereastra încheiată în arc frânt.

Dincolo de aceste transformări ulterioare, se pot reconstitui două faze medievale în construcţia bisericii. Prima se caracteriza prin absida boltită, de plan semicircular, la care se racorda corul actual, ce împlinea rolul navei, dar avea lungimea aproape dublă faţă de corul actual. Fundaţiile zidului vestic al acestui prim lăcaş au fost identificate de Juan Cabello în spaţiul navei actuale. Astfel, biserica de dimensiuni reduse de odinioară avea, se pare, o navă lungă de 4,25 m şi lată de 4,5-5,1 m, înălţimea originală a zidurilor fiind de cca. 5,5 m. Corul şi nava erau încununate de o friză alcătuită dintr-un şir de arce clădite din cărămizi decorative prefabricate. Pe faţada absidei s-au păstrat două ferestre şi se presupune că tot atâtea erau şi pe latura sudică a navei,  din care s-a păstrat însă doar una. Portalul acestei prime biserici trebuie să fi fost pe faţada vestică, însă nu avem dovezi concludente în această privinţă. În interiorul absidei erau amenajate nişe încheiate în unghi ascuţit. Analizând planimetria edificiului, Juan Cabello făcea trimiteri la bisericile de la Nyírtét, Székely, Nyírmihálydi (Ungaria) şi la cele cu absida semicirculară descoperite în zonă, plasând construcţia lăcaşului de la Csengersima la cumpăna secolelor XII-XIII sub patronajul familiilor înrudite Sima-Mikolai-Szárazberki, care spre finele secolului al XII-lea erau deja fără îndoială proprietarii satului. 

Planimetria în sine permite doar o încadrare cronologică largă. Dispoziţia oblică a ferestrelor corului se regăseşte la toate cele trei biserici cu absida semicirculară amintite anterior, însă analogia cu biserica din Székely a fost respinsă între timp.  Ferestrele cu ambrazură evazată reprezintă în sine forme romanice, dar care s-au utilizat şi în secolul al XIII-lea şi chiar şi ulterior.  Închiderea uşor alungită, mai apropiată de arcul frânt, a celor de la Csengersima indică mai degrabă o datare tardivă. Friza sugerează pretenţii reprezentative mai sofisticate, forma sa fiind unică: aceasta este o variantă simplificată, adâncită în parament, a frizelor cu arce oarbe semicirculare întâlnite la construcţii mai exigente, care prin urmare trebuie datată mai degrabă în secolul al XIII-lea. Această încadrare cronologică este susţinută şi de forma tabernacolelor, închiderea în arc frânt fiind greu de imaginat înainte de secolul al XIII-lea. Mult mai probabil acestea au fost realizate către jumătatea a doua a veacului al XIII-lea. Aşadar, patronii bisericii trebuie căutaţi într-adevăr printre membrii familiei Simai şi ai familiilor înrudite, dar ceva mai târziu, către mijlocul secolului al XIII-lea.

În urma extinderii substanţiale a bisericii s-a păstrat parţial nava veche care a preluat funcţia corului. Acestuia i s-a alipit apoi către vest o navă nouă, mult mai mare, respectiv o sacristie, către nord. Construcţia nouă a dobândit fireşte şi elemente decorative noi. Nu cunoaştem din păcate forma ferestrelor de pe latura sudică a navei. Singura deschidere originală este cea dinspre capătul vestic al acesteia, amplasată mai sus din cauza tribunei şi având o formă specifică (cu ambrazură evazată şi închiderea semicirculară), însă mai îngustă şi mai arhaică decât ferestrele corului. Tabernacolul nou reproducea forma celor existente. Detaliul arhitectural cel mai spectaculos este fără îndoială nişa de şedere amenajată în stratul de cămăşuire al peretelui sudic al corului,  care imită într-o construcţie de cărămidă sediliile sculptate în piatră. Portalul vestic, păstrat doar fragmentar, reprezintă un alt detaliu important. Construcţia încheiată în arc frânt, cu ambrazura formată din trei retrageri treptate, fără capitel, care înglobează poarta datează fără îndoială din perioada arpadiană târzie, având analogii cu portalul vestic al bisericilor din Gacsály şi Székely (Ungaria). 

Clădirea avea un singur contrafort, amplasat în colţul sud-estic, perpendicular pe faţadă, care sprijinea – ca şi zidul vestic al sacristiei – arcul de triumf de odinioară. Se pare că exceptând calota absidei, biserica nu a fost boltită niciodată. Detaliile menţionate documentează convieţuirea tradiţiilor din arhitectura romanică, dar în acelaşi timp, mai ales în ceea ce priveşte sedilia, se remarcă şi exigenţele mai noi. Acestea indică datarea fazei de extindere a bisericii, probabil, în al doilea sfert al secolului al XIV-lea (mai aproape de 1350). Schimbările survenite în posesia satului în 1336 şi 1351 ar putea explica transformarea exigentă – în condiţiile locale – a bisericii, fără să presupunem neapărat implicarea posesorilor noi, ci mai degrabă intenţia celor vechi de a-şi exprima cât mai clar pretenţia asupra domeniului strămoşesc.