Biserica reformată din Nagyszekeres

Zona Tisei superioare a fost deopotrivă protejată şi din când în când distrusă de apele Tisei, Someşului şi Crasnei. În urma inundaţiilor repetate şi a băltirii apei a luat fiinţă o veritabilă lume a mlaştinilor, înconjurată de râuri, care a oferit refugiu împotriva oştilor venite dinspre Asia sau dinspre Europa. Zona Szatmár-Bereg, ţinutul Rétköz, sau Câmpia Nirului a fost un ţinut al apelor până în perioada secolului XIX, când s-au început lucrările de regularizare a râurilor. În ciuda greutăţilor cauzate, lumea apelor, mlaştina a oferit şi protecţie. Aceşti factori fac moştenirea construită de aici cu adevărat valoroasă, pentru că poziţia izolată a conservat patrimoniul construit medieval, supravieţuind secolele de distrugeri. Densitatea neobişnuită a bisericilor medievale, structura aşezărilor rămasă în stadiul satelor mici sunt toate rezultate ale acestor condiţii de dezvoltare istorică. Această lume a mlaştinilor se regăseşte în miniatură în jurul bisericii reformate din Nagyszekeres.

Biserica dedicată Sfintei Fecioare, azi monument, a fost construită pe o insulă micuţă înconjurată de apele pârâului Gőgő-Szenke. Localitatea este cunoscută încă din secolul XII, denumirea ei dovedeşte că a fost locuită de servitori ai domnitorului, căruţaşi (szekeres=căruţaş). Construcţia gotică târzie, datată din secolul XV. iniţial a asigurat şi rol de apărare. Pe vremuri, până în secolul XVIII. accesul pe insulă era posibil numai pe un pod de lemn. Atunci şi insula era fortificată cu palisadă. În Evul Mediu şi ulterior în perioada ocupaţiei otomane satul avea o poziţie strategică, fiind situat pe o arteră comercială între Ardeal şi zonele muntoase din nord-estul Ungariei. Din acest motiv localitatea relativ numeroasă a suferit de mai multe ori în secolul XVI. şi XVII, fiind de mai multe ori prădată. Poate singura excepţie este biserica de pe micuţa insulă, care se putea apăra perfect împotriva acestor atacuri mai mici. Însă atacurile mai mari nu puteau fi înlăturate nici de ape, nici de dârzenia localnicilor. În 1717 tătarii au prădat şi au incendiat localitatea, i-au omorât pe toţi cei strânşi în biserică. Distrugerea era de nedescris. Năvălirea tătară din 1717 a fost asemănătoare cu cea din 1241, tătarii au pustiit tot ce au găsit în cale, au luat cu ei tot ce se putea din sat, pe oamenii găsiţi la lucru pe câmp şi pe copii i-au răpit, bătrânii, cei refugiaţi în biserică şi cei care se opuneau cu arme au fost omorâţi fără excepţie.

Structura bisericii din Nagyszekeres prezintă tradiţiile goticului târziu din Sătmar. Nava şi corul sunt flancate cu contraforturi în două trepte, faţada sudică şi cea sud-estică sunt ritmate de ferestre cu menouri gotice. În axa faţadei vestice a bisericii, sub partea de legătură dintre clopotniţă şi biserică găsim poarta gotică, sculptată din piatră. Coroana amvonului, realizată în 1773 are mai multe nivele, iar galeria datează din 1783. Partea vestică a bisericii este flancată de clopotniţa din lemn, construită în secolul XVIII, înconjurată de un ţintirim cu stil baroc, ce realizează totodată legătura cu intrarea bisericii. Clopotniţa de lemn are o formă solidă, iar coiful are patru turnuleţe şi acoperiş de şindrilă. Clopotniţa a fost realizată probabil la sfârşitul secolului XVIII, poartă un clopot de o sută de kilograme, turnat în 1802.

În majoritatea bisericilor noastre gotice boltirile originale din piatră şi din zidărie nu au supravieţuit secolele istoriei (ex: biserica reformată din Kölcse, biserica reformată din Sonkád). Distrugerea acestora a avut mai multe cauze: deficienţe în executarea lucrărilor originale, deteriorări ulterioare în starea construcţiei, sau catastrofe naturale, de exemplu incendii sau cutremure mai mari. Un astfel de cutremur este cunoscut în regiune din 1834, în urma căruia mai multe boltiri din biserici medievale s-au prăbuşit. După aceste avarii sau în unele cazuri distrugeri totale, majoritatea nu au mai fost reconstruite, din cauza resurselor financiare limitate şi a lipsei cunoştinţelor de specialitate. Spaţiile sunt închise cu metode mai simpliste, prin tavane în plan realizate din lemn, de obicei casetate. Bolta medievală a corului bisericii din Nagyszekeres s-a distrus, la fel cândva în epoca modernă.

Pentru a reconstrui boltirea medievală, în afară de cunoştinţele arhitecturale este nevoie de coexistenţa mai multor factori. Din fericire s-a putut identifica exact poziţia consolelor şi pilaştrilor. Această identificare a fost uşurată de vechii pietrari, care au gravat câte un număr de identificare pe fiecare element pentru a semnala zidarilor locul exact al elementului respectiv: în care colţ, în ce ordine. Inspectoratul Naţional al Monumentelor a renovat biserica între anii 1984-86. Săpăturile premergătoare au scos la iveală mai multe elemente constructive de piatră profilată. Pe baza studierii acestora s-au născut mai multe teorii despre bolta originală. Cea mai probabilă dintre aceste teorii a fost transpusă în realitate prin reconstruire parţială, folosind elementele de piatră originale. Golurile dintre nervuri nu au fost umplute cu zidărie, deci aşa-numitele calote, părţi integrante ale bolţilor de odinioară nu au fost reconstruite. Forma bolţii reconstruite a fost larg răspândită în Europa centrală a secolelor XV. şi începutul secolului XVI, cunoscându-se mai multe exemple şi de pe teritoriul Regatului Maghiar medieval.

La sfârşitul secolului XVIII. congregaţiile reformate din zona Tisei superioare au reuşit să se întărească suficient pentru a-şi permite ornarea interioarelor de biserici cu mobilier pictat: masa sfântă şi amvonul au fost primele, scoase astfel în evidenţă, dar de obicei au urmat şi tavanele de lemn, balustrada galeriilor, băncile şi scaunele preoţilor. Pe cei ce au realizat aceste obiecte îi numim astăzi tâmplari-zugravi, de fapt tâmplari care au putut împodobi cu pictură obiectele realizate. La Nagyszekeres de exemplu acelaşi meşter, Gábor Vasvári Ódor, a realizat atât amvonul cât şi balustrada galeriei, însă cu 10 ani mai târziu.