Corund, Biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril

Localitatea se situează pe versantul dinspre Sălaj al Munţilor Codrului, la graniţa comitatelor istorice Satu Mare şi Solnocul de Mijloc (ulterior Sălaj) şi aparţinuse odinioară din punct de vedere administrativ de cel din urmă. În documentele istorice medievale şi premoderne întâlnim mai multe localităţi omonime în zona respectivă, fiind vorba probabil de localităţi apropiate, învecinate, distinse doar prin prefixe: Kis-, Nagy-, Oláh-, Tóth-, Felsőkorond. Cercetarea nu a clarificat deocamdată relaţia dintre localitatea actuală şi denumirile medievale sau premoderne menţionate. 
O capelă de lemn a românilor din Corund este menţionată pentru prima dată în 1494. 

Nu cunoaştem însă datarea precisă a bisericii de lemn actuale. Izvoarele mai vechi plasau construcţia acesteia în anul 1750,  dar cercetări mai noi indică anul 1723.  În cursul reorganizării bisericeşti din vremea împăratului Iosif al II-lea au fost inventariate şi parohiile din Episcopia Greco-catolică a Făgăraşului, în vederea evaluării necesităţii înfiinţării unor parohii noi sau, dimpotrivă, a comasării celor preexistente. Datele s-au sintetizat în 1796 şi au fost cuprinse într-un volum. Referitor la biserica din Corund autorii conscripţiei au consemnat că aceasta era un edificiu nou, cu o capacitate de 180 de persoane (numărul enoriaşilor se cifra la 424).  Aceste date sugerează că edificiul şi-a dobândit înfăţişarea actuală în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, fără să excludem însă posibilitatea refolosirii bârnelor bisericii mai vechi la noua construcţie. Ridicată iniţial în mijlocul cimitirului, pe un deal, biserica a fost strămutată pe locul ei actual în cea de a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Procesul mutării a durat mai bine de un an, construcţia fiind transportată cu ajutorul boilor. Conform tradiţiei locale, lăcaşul s-a folosit şi în perioada strămutării, slujba oficiindu-se acolo unde se făcea popas pentru odihnă.

Biserica se compune din pronaos, naos, altar poligonal încheiat cu trei laturi ale unui octogon, şi un pridvor cu arcade, dispus în formă de L pe laturile vestică şi sudică. Edificiul este construit din bârne făţuite cu barda pentru îmbinarea cărora s-au combinat mai multe tehnici de dulgherie. Capetele bârnelor se petrec la colţuri câţiva centimetri, iar în partea superioară capetele prelungite constituie console treptate. Pereţii bisericii sunt decoraţi în exterior, la jumătatea înălţimii lor, printr-un brâu sculptat în relief, decorat cu motivul funiei. Acelaşi motiv decorativ apare şi pe parapetul pridvorului. Acoperişul se caracterizează prin proporţii armonioase. Pronaosul este încălecat de un turn cu galerie, acoperit de un coif ascuţit având la bază patru turnuleţe mai mici. Turnul este accesibil din colţul sud-vestic al pridvorului, printr-o scară.

Uşa bisericii se află pe faţada vestică. Partea apuseană a lăcaşului, pronaosul tăvănit, reprezintă spaţiul destinat femeilor, biserica bărbaţilor fiind în partea estică. Cele două spaţii comunică printr-o uşă fără canat amenajată în peretele despărţitor. Deschiderea este flancată de alte două goluri mai mici, care permiteau participarea mai directă a femeilor la liturghie spre deosebire de epoca precedentă, când aceste goluri lipseau. Pronaosul este luminat de o ferestruică aflată pe latura sudică. „Biserica bărbaţilor”, boltită semicilindric, este dotată cu câte două ferestre pe laturile de sud şi respectiv de nord. Tribuna vestică, construită ulterior, a fost demolată acum câteva decenii. Partea rectangulară a altarului poartă o boltă semicilindrică, absida poligonală fiind tăvănită. Altarul este luminat de trei ferestre mici.

Planimetria bisericii din Corund, la fel ca şi majoritatea lăcaşurilor asemănătoare din Maramureş, Sătmar şi Sălaj, aparţine aşa numitului grup de biserici de „tip gotic”. Episcopul romano-catolic de Satu Mare, Haas Mihály (1858-1866), primul cercetător al bisericilor de lemn din regiunea Sătmarului, susţinuse deja în veacul al XIX-lea că planimetria bisericilor de lemn din zonă derivă din arhitectura medievală, aspectul goticizant al primelor fiind inspirat de bisericile ridicate de către coloniştii saşi ai oraşelor regeşti.  Ideea influenţei arhitecturii de piatră gotice asupra morfologiei bisericilor de lemn este acceptată şi în istoriografia modernă.

Interiorul bisericii este decorat cu compoziţii murale pictate pe un fond de pânză groasă, maruflată, tratată cu grund de ipsos, care acoperă aproape întreaga suprafaţă interioară. Fâşiile de pânză au fost fixate în aşa fel încât să atenueze şi să corecteze inegalităţile suprafeţei generate de îmbinarea bârnelor. 
În cea mai mare parte, detaliile programului decorativ redau fidel iconografia bizantină cu semnificaţiile sale teologice adânci, cristalizate de-a lungul secolelor. Bolta altarului este decorată cu figura Mariei orante reprezentată într-o mandorlă, purtând în faţa pieptului un medalion cu bustul lui Emanuel. Deasupra lor apare porumbelul Duhului Sfânt. Spre sud de imaginea Mariei, tot pe boltă, este reprezentat Soborul îngerilor (îngeri ţinând medalioane cu chipul lui Emanuel).

În treimea nordică a bolţii altarului remarcăm scena Naşterii Mântuitorului. Compoziţiile care flanchează imaginea Fecioarei sugerează natura dublă a Fiului lui Dumnezeu; soborul îngerilor subliniază că el este Dumnezeu adevărat, născut din Dumnezeu Tatăl, fără mamă, înainte de începutul timpurilor, el fiind cunoscut de îngeri deja din momentul creării lor; scena Naşterii, în schimb, evidenţiază că el este Logosul întruchipat, care s-a zămislit ca om din Fecioară fără de sămânţă bărbătească, la împlinirea vremurilor. În luneta de deasupra altarului apare Sf. Treime nou testamentară, compoziţie preluată din iconografia creştinătăţii apusene moderne: Fiul care poartă însemnele patimilor tronează în vecinătatea Tatălui, reprezentat cărunt, iar deasupra lor apare Duhul Sfânt în chipul porumbelului. Pe peretele vestic al altarului, pe intradosul iconostasului, deasupra uşilor a fost pictată scena Jertfei lui Isac, prefigurarea din Vechiul Testament a sacrificiului euharistic oficiat în altar.

Pereţii laterali ai altarului sunt împodobiţi cu sfinţi ierarhi şi diaconi îmbrăcaţi în veşminte bisericeşti, aşezaţi în arcade susţinute de baluştri. Pe peretele nordic apare Sf. Nicolae, episcopul din Mira şi Sf. Metodie. Reprezentarea celui din urmă este relativ rară, acesta fiind patriarhul Constantinopolului în vremea căruia, în 843, s-a pus capăt definitiv mişcării iconoclaste din Bizanţ. Pe peretele nord-estic apare figura Sfântului Diacon Laurenţiu, iar în vecinătatea sa, deasupra mesei proscomidiei un potir, deasupra cupei acestuia fiind reprezentat bustul lui Emanuel binecuvântând. Alături de potir este înfăţişată prosfora, respectiv strugurii şi spicele de grâu ca trimitere la Euharistie.

Fereastra mică de pe peretele răsăritean al altarului este flancată de figurile episcopului Sf. Vasile cel Mare şi cea a primului diacon martir al bisericii, Sf. Ştefan. Pe peretele sud-estic sunt înfăţişaţi sfinţi părinţi ai Bisericii: Sf. Ioan Gură de Aur, respectiv Sf. Grigorie Teologul (Grigorie de Nazians). Tradiţia atribuie cele două liturghii oficiate şi în prezent cel mai des în biserica răsăriteană lui Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur. Peretele sudic este împodobit cu figurile Sfântului diacon Roman melodul şi ale papei Sf. Silvestru, cel din urmă fiind inclus doar rareori în programul decorativ al bisericilor mai mici. Sfinţii ierarhi apar în decoraţia altarului bisericilor bizantine deja începând cu secolul al IX-lea, ca şi reprezentanţi importanţi ai liturghiei cereşti.

Capătul estic al naosului este dominat de iconostas, care în cazul de faţă nu este o structură mobilă, ci un perete de bârne decorat cu icoane mobile şi pictate. Spre deosebire de bisericile de lemn mai vechi, iconostasul de la Corund prezintă deja trei uşi în loc de două, cu aşa numita uşă împărătească în centru. Canaturile acesteia sunt împodobite cu sculpturi traforate reprezentând ornamente vegetale şi medalioane care cuprind figurile evangheliştilor. În cromatica sculpturilor domină albastrul şi roşul. Uşile diaconeşti nu au fost sculptate, canatul de scândură al acestora fiind decorat, contrar practicii obişnuite, cu sfinţi ierarhi şi nu cu diaconi: Sf. mucenic Iacob, fratele Domnului, primul episcop martir al Ierusalimului pe uşa sudică, respectiv Sf. mucenic Clement romanul, al treilea papă după Sf. Petru.

Figurile lor par să introducă şirul sfinţilor ierarhi pictaţi pe pereţii altarului. Icoanele împărăteşti, preluate probabil din biserica anterioară, sunt pictate pe panouri individuale (aflate în zilele noastre în Muzeul Judeţean Satu Mare) şi îi înfăţişează în bust pe următorii sfinţi – dinspre stânga spre dreapta –: Arhanghelul Mihail (icoana de hram a bisericii, prăznuit pe 8 noiembrie), Maica Domnului cu Pruncul Isus, Isus Învăţător şi Sf. Nicolae. Registrul de sub icoane este împodobit cu scene biblice pictate: minunea Sf. Arhanghel Mihail în Colose, când a salvat o biserică din faţa viiturii (6 septembrie); Sf. Ana o învaţă pe Fecioara Maria, compoziţie de factură apuseană; Ispitirea lui Isus de către Satană; Sf. Nicolae le ajută pe cele trei fete sărmane.

Un brâu sculptat cu motivul funiei încununează registrul icoanelor împărăteşti, acelaşi ornament încadrând şi uşile iconostasului. În registrul al doilea apar prăznicarele, cadrele acestor icoane fiind vopsite în roşu şi auriu şi inscripţionate cu litere chirilice albe, specificând denumirea în limba română a sărbătorilor reprezentate: Naşterea Maicii Domnului, Prezentarea la templu a Fecioarei, Bunavestire, Întâmpinarea Domnului, Adorarea Magilor, Tăierea împrejur. Deasupra uşii împărăteşti, în centrul şirului prăznicarelor este reprezentat Mandilionul.

Acesta valorifică deja influenţele reprezentărilor Năframei Veronicăi din iconografia apuseană, din moment ce Hristos poartă o coroană de spini. La dreapta acestei icoane urmează reprezentarea altor şase prăznicare: Botezul lui Isus, Schimbarea la Faţă, Intrarea în Ierusalim, Învierea, Înălţarea la Cer, Coborârea Sfântului Duh. Registrul următor este dedicat apostolilor reprezentaţi în icoane cu cadre simple, de lemn, cu închiderea semicirculară. Acestea flanchează imaginea lui Isus tronând. Luneta din registrul superior al iconostasului este împodobită cu scena Răstignirii lui Isus, pe care sunt reprezentaţi alături de Isus, Maica Domnului, Ioan Evanghelistul şi cei doi tâlhari (sau Crucea cu molenii). În fundalul compoziţiei se remarcă veduta Ierusalimului.

Compoziţiile pictate pe bolta semicilindrică a naosului sunt ordonate în cinci registre dispuse pe axa est-vest. În registrul central sunt înfăţişate figurile Sfintei Treimi în mandorle: în faţa iconostasului apare Dumnezeu Tatăl cu o carte deschisă în mână, urmat de Fiul lui Dumnezeu (Isus Învăţător) şi Duhul Sfânt în chip de porumbel (acesta din urmă este într-o stare destul de deteriorată). Între imaginea lui Isus şi a Sfântului Duh este reprezentat şi Arhanghelul Mihail, tot în mandorlă, ţinând în mână o sabie şi un potir. Registrul central este flancat de câte şapte prooroci îngenunchiaţi, cu câte o carte închisă în mână, plasaţi în arcade, asemenea sfinţilor ierarhi din altar.

Figura celor şase prooroci (câte trei pe fiecare latură) dinspre capătul vestic al naosului a fost deteriorată foarte mult în perioada în care funcţiona tribuna. Şirul proorocilor constituie de regulă registrul superior al iconostasului, în cazul de faţă însă acesta a fost „mutat” pe boltă, probabil din lipsă de spaţiu. Poalele bolţii ilustrează Ciclul Patimilor în 14 scene, introduse de Cina cea de taină înfăţişată în capătul estic al peretelui sudic, ultima scenă (Punerea în mormânt) fiind vizavi de aceasta. Scenele patimilor care împodobeau capătul vestic al bolţii s-au distrus în mare parte, păstrându-se doar câteva fragmente din partea superioară a acestora. Pe baza reprezentării lui Dumnezeu Tatăl şi a Patimilor presupunem că meşterii au valorificat modele apusene, printre care probabil şi gravuri. Veşmintele soldaţilor din Ciclul Patimilor seamănă cu uniformele militare contemporane.

Pe pereţii laterali ai naosului au fost pictaţi câte 21 de sfinţi mucenici, reprezentaţi uşor în profil spre altar, destul de schematic, cu figuri şi veşminte identice, ţinând fiecare câte o cruce şi fiind identificabili doar cu ajutorul inscripţiilor. Din pictura de pe peretele vestic al naosului s-a păstrat doar registrul de deasupra deschiderilor reprezentând o friză cu peşti, a cărei simbolică este greu de desluşit deocamdată. În afară de aceste detalii pictura peretelui vestic s-a distrus, probabil din cauza tribunei montate ulterior. Prin analogie cu decorul pictat al celorlalte biserici de lemn din zonă, presupunem că suprafaţa respectivă putea fi împodobită cu scene din Crearea lumii. Registrele de pe bolta naosului sunt delimitate de benzi decorative care combină motive geometrice şi vegetale variate.

Tavanul pronaosului (al „bisericii femeilor”) este împodobit cu ornamente vegetale. În vecinătatea uşii care duce spre „biserica bărbaţilor”, spre sud, este înfăţişat Sfântul Apostol Pavel. Peretele sudic este decorat cu şapte mucenice, iar cel nordic cu Pilda celor cinci fete înţelepte; reprezentat în centrul compoziţiei, Hristos deschide el însuşi poarta Raiului spre care păşesc cele cinci fete înţelepte urmându-l pe Mire. Fecioarele poartă veşminte orăşeneşti caracteristice sfârşitului de secol al XVIII-lea.

Peretele apusean al pronaosului este dedicat reprezentării păcatelor umane, respectiv a pedepselor pentru acestea. Compoziţia dispusă de o parte şi de alta a uşii precum şi în registrul de deasupra acesteia este intitulată de obicei Judecata de apoi, cu toate că lipsesc numeroase elemente ale Judecăţilor din urmă tradiţionale: nu apare Hristos care judecă împreună cu apostolii, lipsesc cei drepţi, precum şi reprezentarea detaliată a Raiului şi a Iadului. Pictura de faţă insistă asupra figurilor din Iad şi a păcătoşilor. În colţul sudic apare figura uriaşă a unui diavol negru, Lucifer, aşezat în poarta de piatră a Iadului, deasupra căreia un drăcuşor cu un steag în mână suflă în trâmbiţă. Lucifer întâmpină păcătoşii, dintre care unii sunt purtaţi pe spate de către diavoli, alţii conduşi legaţi în faţa sa. Între figura lui Lucifer şi uşa bisericii apar păcătoşii (înşelători, lacomi, calomniatori) ordonaţi în două registre şi cărora dracii le aplică pedepsele de rigoare.

„Muierile care strică pruncii” sunt silite să înghită copii, copiii „care-şi suduie părinţii” sunt spânzuraţi de limbă etc. Al treilea registru – cel superior – al amplei compoziţii continuă şi deasupra uşii. Aceste scene sunt introduse prin figura unui diavol suflând în cimpoi care şade la capul patului unui cuplu dormind, în timp ce altul trage de plapumă. Conform inscripţiei, aşa păţesc cei care adorm în timpul rugăciunii. În scena următoare apar doi draci îngenunchiaţi, fumând din pipă în timp ce înteţesc focul sub ceaunul în care fierb „biraiele care fac legile strâmbe”. „Lacomul care taie pământul altuia” este prins în jug în faţa plugului, asemenea boilor; morarului lacom i se agaţă o piatră de moară în gât; crâşmarul necinstit este legat, iar butoiul său confiscat. În jumătatea nordică a peretelui apar trei figuri alegorice mari: în vecinătatea uşii este înfăţişată Moartea asemenea unui schelet, aşezat lângă un ciubăr plin cu cranii şi tibii încrucişate, ţinând o cupă în mâna dreaptă şi o coasă în stânga.

Personificarea Ciumei, o femeie dezbrăcată pe spinarea unui măgar, se îndreptată spre Moarte. Are părul lung, negru, cu mâna dreaptă se ţine de coama măgarului, iar în stânga duce nişte unelte: mături, greble etc. Ultima alegorie este cea a Lenei, o femeie dezbrăcată, cu părul scurt şi zbârlit, aşezată pe un ciubăr, ţinând în mână o furcă de tors, iar la picioarele sale zace fusul aruncat pe pământ. Deasupra acestor figuri apare un grup de demoni care cântăresc crucea cu trei traverse, aparent foarte grea. Unul dintre ei aduce un buzdugan uriaş, în timp ce altul este preocupat să pedepsească un hoţ.

Programe iconografice asemănătoare împodobesc, sau împodobeau şi bisericile de lemn din apropiere, însă niciuna dintre ele nu are decor pictat identic cu cel de la Corund. Pe pereţii altarului figurează sfinţi ierarhi şi diaconi în toate cazurile şi apare uneori şi scena Jertfei lui Avram. Bolta naosului este decorată adeseori cu Ciclul patimilor, iar pereţii laterali cu frize de mucenici. Peştii reprezentaţi pe peretele apusean al naosului de la Corund sunt documentaţi şi în bisericile de la Soconzel  şi Bicaz.  La Bicaz peretele vestic al pronaosului este rezervat înfăţişării lui Lucifer şi a păcătoşilor, peretele sudic figurilor alegorice ale Morţii şi Lenei , la fel ca şi la Orţiţa, unde pe peretele vestic apar alegoriile Morţii, Lenei şi ale Ciumei, aceasta din urmă figurând în chip de bărbat cu coroană.  Asemenea programului decorativ de la Corund, şi la Bicaz şi Orţiţa, în contrast cu şirul păcatelor umane, Pilda celor cinci fete înţelepte reprezentată pe peretele nordic al pronaosului prefigurează speranţa mântuirii.

Foarte probabil că scenele ample din Judecata de apoi, temă atât de populară în programul decorativ al bisericilor de lemn din regiune de la finele secolului al XVIII-lea, au fost inspirate de aceeaşi versiune apocrifă a Apocalipsei, scriere aparent foarte răspândită în perioada respectivă, dar deocamdată neidentificată de cercetătorii temei. Inscripţiile româneşti redactate cu caractere chirilice joacă un rol important în interpretarea ansamblului decorativ, sugerând în acelaşi timp că autorii picturilor erau cunoscători de carte. Deseori, dealtfel, zugravii vremii îndeplineau şi funcţia de preot al satului, unii fiind astfel capabili de a alcătui compoziţii picturale complexe, bazate pe cunoştinţele teologice proprii.

Autorii picturilor de la Corund nu s-au semnat, dar anul 1798 înscris în cartea ţinută de Dumnezeu Tatăl, înfăţişat pe bolta naosului indică anul finalizării unei părţi a decoraţiei. Deosebirile stilistice indică însă realizarea picturilor de la Corund în mai multe faze, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi la începutul veacului următor.  Decoraţia bolţii naosului şi a altarului arată asemănări stilistice evidente în ceea ce priveşte modelarea figurilor, aplicarea fundalului colorat, policromia bogată a veşmintelor, cadrele şi frizele decorative asemănătoare (ex. vasul cu buchet de garoafe).

Aceste asemănări sugerează că cele două picturi au fost realizate probabil concomitent, de către acelaşi meşter sau atelier. Decoraţia pronaosului, pictura de pe pereţii laterali ai naosului precum şi anumite zone ale iconostasului (uşile diaconeşti, icoanele mai mici de sub icoanele împărăteşti) par a fi la rândul lor strâns înrudite stilistic. Fundalul acestor picturi nu a fost colorat, personajele sunt schematice, cu figuri adeseori identice, cromatica este sobră, fiind accentuate în primul rând contururile, ornamentica pare simplistă în comparaţie cu pictura altarului şi a bolţii naosului.

Nu e exclus aşadar ca aceste decoraţii să fi fost realizate de un alt zugrav sau atelier, însă nu putem admite un interval de timp prea mare între pictarea diferitelor zone ale lăcaşului de cult. Scenele din Judecata de apoi sunt atribuite pictorilor Popa Ţiple şi Ioan Zugravul prin analogie stilistică cu pictura bisericii de lemn din Chieşd, unde au activat cei doi.  Conform unei ipoteze mai noi, întreaga pictură a bisericilor evocate anterior drept analogii ar fi opera acestor doi meşteri originari din Elciu (în fostul comitat Solnoc-Dăbâca). 

Dacă admitem această atribuţie bazată pe criterii stilistice, atunci probabil că toată biserica din Corund a fost împodobită de către pictorii amintiţi. Prezenţa concomitentă a celor doi meşteri ar explica diferenţele stilistice evidente, semnalate în decorul pictural al lăcaşului. Periodizarea mai precisă a picturii ar fi posibilă doar în cursul unei restaurări bine documentate ştiinţific, ceea ce ar lămuri eventual şi identitatea pictorilor care au activat în bisericile înrudite amintite, îmbinând cu atâta rafinament elementele iconografiei bizantine cu cele apusene.