Negreşti Oaş – Muzeul Ţării Oaşului (muzeul în aer liber

Lechinţa se află în Munţii Oaş, la graniţa comitatelor istorice Satu Mare şi Ugocea. Prima menţiune a localităţii datează din 1490, când apare în contractul de moştenire reciprocă încheiat în faţa conventului cruciferilor din Székesfehérvár (Ungaria) între nobilii lipsiţi de moştenitori direcţi Ştefan Meggyesi (sau Meggyesaljai Móroc), judele suprem Ştefan Bátori (†1493) şi uşierul reginei, Ioan Perényi († 1493). Satul este pomenit în rândul domeniilor familiei Meggyesaljai Móroc aparţinătoare cetăţii din Seini . Meggyesi a decedat la sfârşitul anului 1492, astfel că membrii familiilor Bátori de Ecsed şi Perényi au preluat imediat bunurile imobile la care erau îndreptăţiţi prin contractul amintit, împărţindu-le între ei. Doi ani mai târziu însă, familia Drágfi, care la rândul ei avea pretenţii la moştenirea răposatului Ştefan Meggyesi, a obţinut proprietatea asupra unei treimi din domeniile în discuţie, cu excepţia cetăţii de la Seini şi a târgului Medieşu Aurit.

În contractul de împărţire emis în 1494 sunt menţionaţi nominal cinci iobagi din Lechinţa.  Descendenţii lui Stanislav (Szaniszló) Bátori – ramura de Şimleu a familiei – deşi aveau pretenţii întemeiate la moştenire, nu au obţinut nimic la momentul respectiv. Doar în 1520, după un proces îndelungat, s-a ajuns la o înţelegere între familia Bátori de Şimleu, pe de-o parte, respectiv familiile Bátori de Ecsed şi Drágfi, pe de altă parte, prima dobândind proprietăţi importante tocmai în domeniul cetăţii Seini. Faţă de familia Perényi însă, aceasta nu şi-a putut valorifica pretenţiile pe termen îndelungat.  De-a lungul epocii moderne Lechinţa a avut numeroşi posesori. În monografia comitatului Satu Mare publicată de Antal Szirmay în 1810, autorul enumera nu mai puţin de nouă familii, deşi localitatea era printre cele mai mici din Munţii Oaşului, numărând la momentul respectiv doar 79 de case răsfirate.

Prima descriere detaliată şi cel mai vechi inventar al bisericii de lemn din Lechinţa datează din 1775, şi fuseseră întocmite cu ocazia realizării unei conscripţii privind starea materială a parohiilor greco-catolice din comitat. S-a consemnat că biserica avea o structură rezistentă, pe jumătate nouă, că fusese construită din grinzi în vremuri imemoriale, dar a fost renovată recent din cauza deteriorărilor. În turnul edificiului se aflau două clopote de 44 şi respectiv de 26 de pfunzi. Printre obiectele liturgice s-au enumerat: un veşmânt preoţesc roşu din stofă, un potir de aramă aurit, un ciboriu de lemn şi două sfeşnice de aramă. Aflăm de asemenea că iconostasul era vechi, avea doar două uşi în loc de cele trei uzuale şi că era decorat cu icoane de diferite dimensiuni reprezentându-i pe cei doisprezece apostoli. Autorii conscripţiei au mai consemnat o parte a cărţilor necesare cultului, de asemenea două cruci, un prapur pictat şi două cădelniţe de aramă. S-a menţionat că lăcaşul era suficient de încăpător având în vedere numărul enoriaşilor, zăvorul uşii acesteia şi incinta cimitirului – aflat probabil în jurul bisericii – erau rezistente.

În momentul conscripţiei localnicii nu îşi mai aminteau de vremea construirii bisericii, ci doar de renovarea relativ recentă a edificiului. Nici în şematismele greco-catolice ulterioare nu întâlnim data exactă a construcţiei,  dar la începutul secolului al XX-lea biserica era datată deja în secolul al XVII-lea,  în timp ce monografia comitatului precizează anul construcţiei 1735.  Mai nou construcţia lăcaşului este plasată în prima jumătate a secolului al XVII-lea. În situaţia dată, doar o cercetare dendrocronologică ar putea lămuri problemele de datare.

Este greu de apreciat proporţia renovării din veacul al XVIII-lea, în orice caz termenul de „seminova” (semi-nou) ca referire la structura bisericii în descrierea din 1775 indică probabil lucrări substanţiale. Szirmay a consemnat în legătură cu biserica de lemn din Târşolţ următoarea întâmplare: „Biserica se află în zona cea mai joasă a satului, pe un loc nepotrivit, despre care localnicii povestesc următoarele: vijelia care a dărâmat turnul bisericii din Lechinţa, aflată la distanţă foarte mare de aici, a adus şi a depus o grămadă de şindrile în Târşolţ, pe locul cu pricina. Sătenii văzând şindrilele purtate de vânt de la depărtare atât de mare, s-au convins că trebuie să-şi construiască biserica tocmai în acel loc.”  Istorisirea nu precizează data exactă a furtunii, sătenii din Târşolţ ne transmit doar că turnul bisericii din Lechinţa a suferit distrugeri grave în vijelie. Nu e exclus ca tocmai aceste distrugeri să fi justificat renovarea din anii 1770.

Biserica de lemn din Lechinţa, de dimensiuni mici, a fost ridicată din bârne pe un soclu de piatră. Grinzile cioplite au fost îmbinate combinând mai multe tehnici de dulgherie:  capetele bârnelor se petrec la colţuri câţiva centimetri, fenomen mai accentuat în cazul bârnelor superioare, astfel că în această zonă ele creează un fel de console treptate. Acoperişul învelit cu şindrilă este bine proporţionat. Pronaosul este dominat de turnul scund, care încalecă coama acoperişului. Sub nivelul parapetului foişorului cu decor traforat, laturile turnului sunt învelite cu şindrilă. Coiful acestuia are secţiunea pătrată la pornire, fleşa înaltă şi ascuţită fiind octogonală.

Spaţiul bisericii se compune din pridvor vestic, pronaos, naos şi altar. Pridvorul este ritmat de patru coloane, latura vestică a acestora şi cosoroaba fiind decorate cu un brâu sculptat cu motivul funiei. O scară aflată în colţul nord-vestic al pridvorului permite accesul în turn. Pe latura răsăriteană a pridvorului se află uşa de intrare în biserică. Pronaosul şi naosul constituie două spaţii egale, cel dinspre vest fiind destinat femeilor (babinec), iar cel estic bărbaţilor. Acestea comunică doar prin uşa simplă practicată în peretele despărţitor. Biserica femeilor nu are ferestre, în timp ce biserica bărbaţilor este luminată de deschiderile foarte mici din peretele nordic (1) şi în cel sudic (2). Altarul decroşat, de plan rectangular prezintă câte o fereastră mică pe fiecare dintre laturi (3). Altarul este acoperit cu o boltă mănăstirească construită din bârne, naosul poartă o boltă semicilindrică, iar pronaosul este tăvănit.

Mobilierul liturgic original nu s-a păstrat, nici iconostasul cu două uşi, care a dispărut probabil încă înainte de strămutarea bisericii. Cadrul construit din bârne frumos făţuite al arcului de triumf mai există însă şi în zilele noastre. Poarta principală a lăcaşului se remarcă prin tratarea decorativă, canatul uşii fiind împodobit pe exterior cu motive geometrice cioplite, reprezentând rozete.

Structura simplă a bisericii ar susţine datarea acesteia în secolul al XVII-lea. Forma şi structura turnului, respectiv pridvorul vestic par a fi însă rezultatul intervenţiilor din secolul al XVIII-lea. 
Edificiul a fost demontat în 1967  şi reconstruit ulterior, între 1978 şi 1979, pe locul actual, în muzeul în aer liber al Ţării Oaşului. Nu se cunoaşte dacă originar biserica a fost pictată. Decorul pictat actual, inspirat din iconografia bisericilor de lemn maramureşene, a fost realizat, conform inscripţiei de deasupra uşii naosului, în anul 2006.
Biserica de lemn cu hramul Sfintei Mucenice Paraschiva  din Lechinţa reprezintă ultimul lăcaş de cult de lemn păstrat din Ţara Oaşului, documentând o artă odinioară înfloritoare a acestei regiuni.